În ajunul alegerilor prezidenţiale americane, Justin Vaisse, director de cercetare la Brooking Institution din Washington, are referiri la politica externă a lui Barack Obama în timpul celor patru ani ai mandatului său. Despărţind partea despre procesul de pace israeliano-palestinian, de restul politicii, în andsamblul său, expertul o califică „un eşec personal al preşedintelui”. Justin Vaisse aminteşte că primăvara arabă a început în decembrie 2010 şi imediat a urmat răspunsul american, „o linie politică de susţinere a democraţiei care plasează administraţia Obama de partea bună a istoriei, totul pentru a nu compromite interesele americane”. Un fiasco pe acest front, pe care candidatul republican, Mitt Romney, încearcă să-l utilizeze, pentru atragerea acelor state în general majoritar democrate. De unde vine acest eşec? Din nerespectarea unei reguli esenţiale a diplomaţiei: „Niciodată nu face publică o cerinţă care nu eşti sigur că se va realiza”. Care cerinţă? O îngheţare a colonizării israeliene, considerată drept un starter pentru palestinieni, care şi-au îndeplinit partea lor din contract din „foaia de parcurs” (Autoritatea Palestiniană din Cisiordania se delimitează de Hamasul din Gaza). „Singură, această strategie suferă de un viciu: ea presupune un răspuns pozitiv al Israelului la cererea americană. Ori, Benjamin Netanyahu, venit la putere în fruntea unei coaliţii care include, pe lângă Likud, elemente de extremă-dreapta reprezentate de coloni, este un adevărat braţ de fier”, scrie Justin Vaisse. Între 1996 şi 1999, Bill Clinton a repurtat mai multe câştiguri. Zece ani mai târziu, „israelienii (la care compoziţia demografică, sub efectul imigraţiei, s-a schimbat, în sensul respingerii soluţiei a două state, de după anul 1990) nu se arată încrezători şi susţinători la provocările primului lor ministru”. Justin Vaisse trece în revistă şi un element al eşecului: absenţa iniţială a unui trimis special al Casei Albe, cu expertiză nouă, conformă noilor realităţi. „Expertul în Israel” Rahm Emanuel, în ciuda discursului de la Cairo, în care pune crearea statului Israel în contextul Shoah, al refuzului saudit, după ce autorităţile israeliene au ignorat iniţiativa arabă, n-a avut vreun succes. Anul 2010, cu tensiuni între Obama şi Netanyahu, a însemnat „o înfrângere pe toate liniile”. Strategia lui Obama a fost de a reanima pe aceleaşi principii procesul de pace de la Oslo. Ceea ce n-a mai fost valabil. Rămâne de3 văzut, evident, cum se va descurca Barack Obama în proxima confruntare cu Mitt Romney, programată pe 16 octombrie, pe tema politicii externe.
