S-au scurs, deci, patru secole şi un sfert de la moartea voievodului Mihai Viteazul, scurt timp după acea temerară tentativă de a aduce sub sceptrul său unic şi memorabil cele trei provincii româneşti despărţite nu doar de munţi şi de vitregii externe voinţei lor, ci şi de vrajbe şi gelozii interioare. Acum după ce am păşit binişor şi oarecum mahmuri într-un nou veac şi un nou mileniu, când Istoria pare că devine, vorba poetului, o cârpă de şters lampa cu ea, faptele Viteazului domnitor român, pornit de pe scaunul Băniei în aventura sa aproape don-quijotescă nu mai are, din nefericire, nici ecoul şi nici reverberaţiile de mai demult. Fără a nutri nostalgia campaniilor ideologice de pe vremea regimului comunist şi chiar fără regretul efluviilor naţionaliste de pe la începutul trecutului secol, figura şi faptele domnitorului stau mai curând sub semnul nemotivat al derizoriului în care ne ducem existenţa cotidiană.
Când în plenul nu ştiu cărei academii americane trei savanţi se chinuiesc să-şi convingă confraţii în favoarea clonării umane, când rachete balistice cu simandicoase încărcături nucleare brăzdează spaţiul cosmic în căutarea unor ţinte de dimensiunea unor mari ţări sau a unor continente, când în jurul nostru, la fiece pas, omul pare să-şi fi asumat cu ridicolă semeţie rolul de hominis lupus, a-l pomeni pe Mihai Viteazul ca pe un martir al neamului seamănă cu un gest de o gratuitate bezmetică. Căci ce ne mai spune Istoria acum, când, din an în an, ţâşnesc de prin arhivele secrete ale ei documente arestate de regimuri vremelnice şi, sub pagoda unor impulsuri de tot artificiale, se rescriu pagini, dacă nu capitole întregi? Şi cine mai are răgazul astăzi să-şi întoarcă privirile, de la praful de pe tobă al atâtor mode şi modele detracate, multe dintre ele de import, spre pilde de vitejie, de jertfă şi de martiraj al atâtor eroi risipiţi prin pulberile veacurilor ce-au trecut?
A vorbi, azi, de Mihai Viteazul e ca şi cum, spre a-l parafraza pe Arghezi, a-i striga într-o peşteră goală. Asta şi fiindcă bicicliştii veacului, ai noului veac şi mileniu, desigur, sunt prea grăbiţi ca să mai asculte. Şi, totuşi. Unicul gest merituos, dar şi acesta pulverizat de indiferenţa cvasi-generalizată s-a petrecut în august 2001, în Aula Magna a Academiei Române, într-o adunare solemnă. Şi s-a făcut cu virtutea, cu elanul, cu pioşenia şi cu tactul revendicate şi meritate de tragedia şi măreţia celor două clipe: a celei care a fost, odinioară, pe Câmpia Turzii, când falnicul Voievod român s-a prăbuşit secerat mişeleşte de securea trădării, şi a celei de azi când zdrenţuiţi în sărăcia unui prezent infirm, cătăm a ne regăsi măcar umbra a ceea ce fost-am cândva şi, poate, nu mai vom fi nicicând.
Acolo, în Aula Academiei Române, câteva personalităţi de elită ale istoriografiei româneşti au omagiat figura, oricum atipică, a marelui voievod. Să ne amintim, totuşi, că atunci, la tribuna omagială s-au succedat Ion Iliescu şi regele Mihai I. Un semn, oricât de stingher, că împăcarea între români încă mai poate veni, că nu s-a risipit de tot şansa reconcilierii noastre cu noi înşine. O împăcare însă ce n-avea să dureze nici cât lectura câtorva pagini dintr-un manual de istorie, fiindcă peste doar câţiva ani, într-o altă Aulă şi o altă tribună, a Parlamentului, un alt preşedinte a refuzat să se alăture Regelui după ce în prealabil îl distribuise cameleonic în rândul „trădătorilor de Ţară”.
Recitind discursul regal, la un sfert de veac distanţă, regăsesc, cu oarece înfrigurare, una dintre realităţile cele mai stânjenitoare pe care le trăim de atunci încoace şi, probabil, de multe alte secole: vrajba şi vrăjmăşia cuibărite înăuntrul ţării, pândind hidoase în ungherele sufletelor noastre de români refuzând reconcilierea: Cu propria Istorie. Şi ACASă.
Căci dincolo de starea industriei, a economiei, de sărăcia majorităţii în contrast cu îmbogăţirea nesăţioasă a unei minorităţi tot mai hulpave, un adevăr axiomatic presează din interstiţiile trecutului nostru istoric: regăsirea de noi înşine ca un comandament fără de care prezentul, viitorul, ca şi trecutul de altfel, refuză să-şi dezvăluie chipurile. Iar fără a le vedea ne va fi tot mai greu, dacă nu de-a dreptul cu neputinţă, să dăm consistenţă speranţei pe care ar trebui s-o culegem din faptele eroice ale străbunilor, din pildele lui Mihai-voievod.
