Suntem deja astăzi părtaşi şi deopotrivă prizonieri ai unei paradigme culturale şi istorice fără precedent în devenirea milenară a umanităţii: o paradigmă a cărei trăsătură majoră e dimensiunea ei mediatică cu limite dificil de trasat şi cu consecinţe situate în marja binelui şi a răului, ne apar tot mai intratabile. Mărturisesc că în ciuda multor anxietăţi, ba chiar perplexităţi, în parte debitoare vârstei şi, deci, presiunii fireşti pe care asocierea generaţionale mi-o inculcă, nu mă consider a face parte dintre aceia pe care „bătrânul” Eco o definea, încă de-acum aproape şase decenii, prin calificatul de apocaliptici; adică acei subiecţi zăpăciţi de primele confruntări cu televiziunea ca instrument masificat în faţa căruia se apărau cu replica moromeţiană „Aşa ceva nu se există”.
Sunt, dimpotrivă, un utilizator, de la computer şi celular, al noilor media, ceea ce nu mă împiedică, destul de frecvent, iritat până la revoltă, de a nu reflecta, recuzându-le, validându-le riscurile, asupra impactului negativ pe care acestea ni le incumbă deja, în special în rândul tinerelor generaţii. Inclusiv asupra celor mai fragede vârste.
Superfluu să mai invoc gravitatea ororilor teroriste în curs de generalizare al căror suport deopotrivă de major e de-acum atribuit tocmai acestor noi tehnologii mediatice, de vreme ce s-a ajuns până a ocupa şi surclasa chiar dezbaterile şi obiectivele asumate în cadrul unor summit-uri globale precum cel al celor şapte puteri ale lumii desfăşurat recent la Taormina, în Italia.
Trecând însă peste acest aspect pe cât de grav şi problematic pe atât de greu de asanat (noile media s-au născut şi îşi susţin existenţa tocmai pe accesul liber la utilizarea lor denunţând prin statut orice tip de îngrădire, naţională, ideologică, religioasă ori strict individuală) mi se pare egal de util identificarea şi analizarea unor alte serii de riscuri ale noilor tehnologii.
Unele a cărora gravitate, ignorată sub diverse scuze, între care cea mai frecventă şi, într-un fel, în parte justificată, întrucât pusă pe seama noilor generaţii tinere. Şi e foarte adevărat: nouă, cel mai vârstnici, fie şi seduşi iremediabil de internet, de întinsele reţele de socializare aflate într-o continuă şi exuberantă viteză de schimbare şi de modificare, nu ne rămâne decât raţionala recunoaştere a generaţiilor mai tinere şi a îndreptăţirii lumii lor. O lume, poate, într-un clivaj evident cu cea a noastră, dar faţă de care nu putem rămâne cu totul indiferenţi.
Personal, ceea ce mă interesează prioritar vizează domeniul culturii, mai precis al instrucţiei culturale, inclusiv ori mai ales sub aspectul instructiv al acesteia. Masivitatea informaţiilor depăşeşte, potrivit unor estimări, de câteva mii de ori cantitatea tezaurizată a istoriei culturale universale. În sine, un astfel de aspect s-ar cuveni asumat ca un etalon al unui progres fără precedent în toată Istoria noastră. Din păcate, nu poate fi vorba de aşa ceva. Întâi, fiindcă accesul la informaţii, în ciuda facilităţii şi a velocităţii sale, nu se constituie nicicum drept un argument calitativ. Dimpotrivă. De cele mai multe ori, accesul, accidental ori redus la exigenţa pasageră a unui referat, compunere ori altă precisă cerinţă scolastică, nu produce decât un fel de semidoctism generator de mediocritate. Un semidoctism – şi o mediocritate – ce nu sunt cantonate din nefericire doar la vârstele adolescentine ori tinereşti, ci, în multe cazuri, ele ajung să definească politicieni, lideri de opinie, unii cu funcţii şi pretenţii de maeştri.
Mai rămâne, dar nicicum la sfârşit, pericolul idioţeniei. Asociat cu incultura, denunţată de agramatismul împins spre analfabetism, care inundă imund vastul spaţiu al reţelelor de socializare. Consecinţele se măsoară în timp – generaţional, fireşte – şi, deja impudic şi periclitant inclusiv social deja, nu poate fi evitată întrebarea în ce şi cum va sfârşi într-un viitor nu prea îndepărtat.
