Fragmente dintr-un manuscris masiv, rămas, la moartea autorului – Gheorghe Țane (1923-1994) – în stadii diferite de finisare, întregite cu o anexă cuprinzând fotocopii ale unor documente din arhiva personală a acestuia şi o succintă prezentare cronologică a unor evenimente din istoria secolelor XIX şi XX care, direct sau indirect, au afectat existenţa românilor sud-dunăreni, au văzut, recent, lumina tiparului, la Editura „Scrisul Românesc” din Craiova, în Colecţia „Epica”, într-o ediţie îngrijită de Rodica Tiniş.
Intitulat „Amintirile unui vlah (De la Găureni la Bucureşti)”, volumul de 400 de pagini a fost lansat, săptămâna trecută, în cadrul unui eveniment organizat de Uniunea Etnicilor Români din Bulgaria „AVE” (preşedinte: Ivo Gheorghiev), căreia i-au fost donate 200 de cărţi pentru a ajunge la comunitatea românească din Vidin, inclusiv la persoanele care frecventează cursurile de limba română desfăşurate la sediul acestei organizaţii – una dintre cele mai reprezentative pentru românismul din Bulgaria.
Gheorghe Țane a fost medic chirurg şi redactor de cărţi medicale. S-a născut în Găureni, sat din nordul Bulgariei locuit aproape exclusiv de etnici români, numiţi, ca şi în alte părţi ale Peninsulei Balcanice, vlahi. A urmat şcoala primară şi gimnaziul în Găureni şi la Nicopole, în sistemul de învăţământ bulgar. În 1938 s-a înscris la Liceul Institutului Român din Sofia. Și-a luat bacalaureatul în 1943, an în care a renunţat la cetăţenia bulgară, a emigrat în România şi s-a înscris la Facultatea de Medicină a Institutului Medico-Farmaceutic din Bucureşti.
A început să lucreze în domeniul sanitar încă din timpul studenţiei, făcându-şi ucenicia la Spitalul Floreasca-Nou, dar muncind şi ca traducător la Centrul de documentare al Ministerului Sănătăţii, ca angajat al sindicatelor sanitare şi ca redactor la o revistă a Crucii Roşii. Ca medic, a pendulat, prin cumul, între munca de chirurg şi cea de redactor, avându-şi norma de bază când într-un domeniu, când în celălalt. A lucrat, în Bucureşti, la Spitalul Floreasca, numit, în acei ani, Spitalul unificat de adulţi „I.C. Frimu” (1954-1959), la Editura Academiei (1959-1963), la Spitalul Brâncovenesc (1963-1969) şi, până la pensionare, la Editura Știinţifică şi Enciclopedică (1969-1983).
Ultima parte a vieţii şi-a dedicat-o proiectului de a-şi definitiva volumul de amintiri din anii petrecuţi în Bulgaria ca minoritar român. În semn de omagiu adus mamei sale, a ţinut să semneze acest volum şi cu numele ei de familie.
«Astăzi, Găurenii copilăriei mele nu mai există decât în amintirea mea. Generaţia părinţilor mei s-a stins, generaţia mea se va stinge în curând. Copiii noştri, atâţia câţi se mai află în sat, sunt aproape complet deznaţionalizaţi. Satul pe care-l evoc rămâne însă nu mai puţin emblematic pentru locurile în care au existat şi mai există comunităţi de români minoritari. Rămâne emblematic pentru că, dincolo de diferenţele de context istoric, viaţa lui a fost viaţa tipică a unei asemenea comunităţi, dar şi pentru că soarta lui ar putea deveni soarta oricăreia dintre acestea. Private de dreptul de a avea învăţământ în limba maternă, împiedicate să-şi practice credinţa în biserici proprii, prinse între intoleranţa primitivă a autorităţilor din ţările respective şi pasivitatea exasperantă a forurilor române, aceste comunităţi nu vor reuşi să-şi salveze de la dispariţie limba şi tradiţiile decât prin eforturi constante ale unor oameni luminaţi», scria Gheorghe Țane-Urucu în 1993.
