Despre „inutilitatea” de a fi onest!

0
189

Pentru cine ar mai avea capacitatea – şi mai ales voinţa – de a se sustrage o clipă din vaierul dezbaterii mediatice din aceste ultime zile, imaginea unei societăţi reintrate în derivă i-ar deveni de o supărătoare limpezime. Din agenda publică s-au evaporat aproape toate aspectele importante ale momentului: economia e redusă la invocarea unor cifre seci, „entuziaste” pentru unii, „jalnice” pentru alţii – mereu ceilalţi şi mereu cei vinovaţi –, educaţia e redusă la ciclul ei periodic, în interiorul unui sistem profund şi demult dereglat, cultura e deja o afacere pe cont propriu, iar sănătăţii nu-i mai e rezervat decât un cor al bocitoarelor ca într-o tragedie antică.

Din zori şi până noaptea târziu, asistăm la un veritabil şi greţos război al pariurilor în care sunt antrenaţi „profeţii” de serviciu din landul mediatic transformat, de-acum, într-un fel de surdă şi oarbă dezbatere asupra unor probleme străine de Agenda Ţării. Sunt deconspirate tentative de lovituri de stat cu aceeaşi perspicacitate cu care e descoperit un adulter în lumea interlopă ori un copiator la examen de Bacalaureat în nu ştiu care liceu şi localitate; n-am mai auzit demult o discuţie despre priorităţi guvernamentale în economie, nu se mai discută aproape deloc despre muncă, un concept căzut în uitare şi pus la zid de către puzderia de „anti-marxişti” ce inundă, cu un nesaţ agramat, întreg spaţiul virtual căruia i-am devenit victime.

Unica agendă a României pare să fi rămas acum cea a… Justiţiei. De parcă, prin nu ştiu ce artificiu ficţional, singura şansă a noastră s-ar reduce doar la acest palier; şi de parcă noi, cu toţii, am fi devenit „suspecţi” deodată, într-un fel de „Proces” kafkian, în care hotarul dintre faptă şi vinovăţie e doar o chestiune de… discuţie.

Nimic de obiectat că justiţia e una dintre valorile fundamentale ale umanităţii în ansamblul ei şi ale subiectului uman ca atare. Fapt e însă că ne scapă frecvent dimensiunea ei, aş spune, primordială, aceea pe care o exprimă mai bine termenul de dreptate. Şi am în minte mai ales un complex întreg de factori ce tulbură existenţa cetăţeanului de rând, mai ales într-un cadru judiciar în care o decizie poate marca iremediabil un destin. S-a întâmplat, se întâmplă continuu, însă nu numai din cauza unor abuzuri, voite ori nu, şi nici din cauza unor incompetenţe, la fel de posibile (şi omeneşti, cum se spune), ci şi a unei flux birocratic ce-a luat în stăpânire politicul, la noi, ca şi în Europa.

Nu se mai discută, aplicat şi responsabil, despre demnitate, despre onoare, despre moralitate, în fond unele dintre atributele de la care s-a pornit, cu secole în urmă, în vertijul unor revoluţii şi ale dialecticii istorice, în procesul de decantare a sferei politicului.

Un acut observator al spaţiului politic şi public, din ţara sa şi din lume, cunoscutul autor al Gomorrei, Roberto Saviano, denunţa într-un articol recent, un fenomen mai mult decât alarmant: incapacitatea clasei politice, în ansamblul ei, de a-şi face curăţenie în propria ogradă înainte de a se ajunge în faţa justiţiei. Un fenomen vechi şi difuz, crede el, dar nu mai vechi de perioadele în care moralitatea era un punct de referinţă şi de control pentru cine solicita accesul în politică.

Însă, dacă moralitatea, în post-modernitatea noastră hazlie, şi-a pierdut aproape orice suport de interes, atunci măcar onoarea s-ar cuveni să mai funcţioneze. În politică, mai ales.

Fiindcă, citând un mare scriitor italian demult dispărut, jurnalistul care, prin curajul său, a sfidat cea mai temută reţea a Camorrei calabreze, ne invită la o reflecţie la capătul căreia am putea întâlni măcar un motiv de reflecţie: Cea mai gravă disperare ce poate pune stăpânire pe o societate este îndoială că este inutil să fii onest!”.