Începând de ieri, Francois Hollande efectuează o vizită considerată „istorică” în Cuba, un partener economic deocamdată minor al Franţei. Vizita respectivă, prima după un secol, a unui preşedinte francez şi, totodată, prima a unui lider european, după cea a ex-premierului spaniol, Felipe Gonzales, în 1986, are anunţate conotaţii economice. Într-un discurs în faþa studenþilor de la Universitatea din Havana, Francois Hollande a cerut „anularea” embargoului american, decretat în 1962 dupã sosirea la putere a lui Fidel Castro. Presa franceză insinuează acum, cu discreţie, că Franţa a jucat un rol preponderent în negocierile privind reluarea dialogului cu Havana şi, deşi încă se „mai lucrează” la restabilirea deplină a relaţiilor diplomatice dintre Cuba şi SUA, sensibile, reîncălzite, rămâne de referinţă disponibilitatea preşedintelui american Barack Obama de a întoarce o pagină a istoriei. Embargoul american şi poziţia comună a UE, după 1996, vor deveni cât de curând, aşa se speră, în spiritul discuţiilor dintre Raul Castro şi Barack Obama o amintire. A contat mult, la dezgheţul menţionat, înţelepciunea Papei Francisc, care a întreprins, de acum cunoscute, diligenţe stăruitoare, iar zilele trecute l-a primit la Vatican pe preşedintele Cubei. Faptul că Parisul se grăbeşte în stabilirea unui parteneriat economic privilegiat cu Havana nu poate scăpa atenţiei. În 2013, schimburile economice s-au cifrat la 278 milioane de euro, iar anul trecut la numai 180 milioane de euro, scăderea fiind explicată prin reducerea importului cubanez de cereale şi suspendarea creditelor garantate de compania franceză de asigurare pentru comerţul exterior (Coface). În principal, exportul francez este concentrat pe produse agro-chimice, materiale de transport şi grâu. 70 de antreprize franceze sunt active în insulă, 13 antreprize sunt prezente în societăţi mixte, iar 20 de societăţi dispun de sucursale, obiectul de activitate cuprinzând domeniile turismului, construcţii, energie şi nautic. Oricum, Franţa vine după China, Venezuela şi Brazilia, care participă la construcţia noului port, Mariel, la 45 de kilometri de Havana. Supleţea diplomaţiei franceze, în cazul de faţă, nu surprinde, mai ales că evocată este prezenţa superbului muzeu Napoleonico, în centrul Havanei, cuprinzând o colecţie de 7.000 de piese rare, legate de Napoleon Bonaparte, şi al bibliotecii, una dintre cele mai bogate în titluri, datând din perioada 1879-1815. Unele piese ar fi fost aduse, din insula Sfânta Elena, de medicul lui Napoleon, Francois Antommarchi, venit să moară la Santiago de Cuba. Franţa mai dispune de singurele două centre culturale străine, la Havana şi Santiago de Cuba. În pofida embargoului şi blocadei – referirea semantică priveşte exclusiv relaţiile cu SUA – deşi Cuba a rămas liberă să desfăşoare comerţ cu ţările Americii Latine, cu Canada, Spania, primind şi ajutoare consistente din exterior, sub formă de donaţii, Francois Mitterrand a avut o relaţie aparte, în 1974, după pierderea alegerilor prezidenţiale, cu Fidel Castro, aflându-se într-un sejur de zece zile în insulă, de altfel şi scriitorul Garcia Marquez, stins recent din viaţă, a avut o strânsă prietenie cu liderul cubanez, stăruind pentru acesta pe lângă secretarul de stat american Madeleine Albright. La rândul său, El leader Maximo a vizitat Franţa, în 1995, fiind primit cu cordialitate la Elysee, se spune şi graţie primei doamne, Danielle Mitterrand, „mare admiratoare a regimului castrist”, ceea ce pare o răutate jurnalistică. Francois Hollande nu a manifestat admiraţie pentru regimul de la Havana, dimpotrivă, la 27 februarie 2003, a semnat un articol în Nouvel Observateur, prin care denunţa embargoul american, puterea personală a fraţilor Castro, cenzura, represiunea opozanţilor. Nu are prevăzută în program nici o întâlnire cu dizidenţii. În fine, 100.000 de turişti francezi au vizitat Cuba, anul trecut, faţă de 3 milioane de canadieni, dar numărul acestora va creşte, cu siguranţă. Cum economia insulei se târâie de 40 de ani într-un marasm incurabil, rămâne de urmărit dacă liderii comunişti cubanezi vor accepta, în cele din urmă, economia liberală. Care nu merge întotdeauna, dar cea socialistă, „pe modelul cubanez” nu merge… niciodată.
