Amza Pellea, mai mult decât un mare actor!

0
403

În legătură cu inegalabilul actor Amza Pellea, celebrat la sfârşitul săptămânii trecute, printr-o suită de festivităţi inspirate, prilejuite de împlinirea a 93 de ani de la naşterea sa, la Teatrul Naţional „Marin Sorescu”, din Craiova, şi la Băileşti, unde s-a redat circuitului public „Casa Memorială”, complet renovată, printr-un proiect finanţat de Consiliul Judeţean Dolj, din unghi exegetic s-au evocat destule detalii interesante. Neîndoielnic, Amza Pellea, a fost un mare actor de teatru şi de film, cu importante roluri pe scena Teatrului Naţional din Craiova, apoi scena Teatrului Naţional de Comedie şi cea a Teatrului Naţional din Capitală, se menţionează peste 80 de roluri înscrise „boldat”, în afişul teatrului românesc şi peste 30 de creaţii pe marele şi micul ecran. Bilanţul e copleşitor, dacă procedăm la o evaluare eminamente cantitativă. Dar marele actor e mai complicat, prin ceea ce nu s-a spus despre el: amplitidinea vibraţiei autohtone a creaţiei sale –păstrător de tradiţie şi identitate- probată prin textele sale umoristice, scrise de el însuşi, realitate atestată prin manuscrise olograf, prezentate de fiica sa Oana Pellea, în cartea „Să râdem cu Nea Mărin” (ed. Humanitas, 2024), o ediţie reeditată şi completată, mult mai robust, la cea apărută în 1973 „Să râdem cu Amza Pellea” (ed. Scrisul Românesc). Sunt tablete simpatice, la care punctuaţia nu redă decât aproximativ intonaţia reală, prin care marele actor seducea de-a dreptul, pe micul ecran, unde ne plimba pe uliţele Băileştiului natal, făcându-ne părtaşi la „mirosul de sarmale, gustul zaibărului şi al pâinii în ţest” -cum consemnează înseşi actiţa Oana Pellea, într-un preambul emoţionant la cartea menţionată-, ne întâlneşte –hâtru, sănătos şi vesel- animat de sfătoşenia lui isteaţă, cu „nărodul de Sucă”, cu Veta, Mitra a lu Şobolanu, Gheorghe al lu Damijană, Floarea a lu Cinzacă, Dumitru al lu Zdrăngănici, Sache al lu Zăpăcitu, Gogu al lu Plămădeală, Dumitra a lui Căpistere, Viorel al lu Năsturel, cu o lume întreagă de olteni „împrăştiaţi ca sarea în bucate”. Acest „specific oltenesc”, trecut cu vederea, ca o exaltare a sentimentului de apartenenţă la o distinctă zonă geografică a ţării, se circumscrie deliberat unui sistem dialectal, pe care „marele Amza” dorea să-l conserve, fără să se divulge. Religiozitatea sa are un caracter difuz, dat fiind contextul politic. În schimb, o anumită pudoare, firească lumii rurale, se face resimţită încât pare un… Creangă oltean. În ambianţa momentului, tema specificului dialectului oltenesc avea o coloratură aparte. O regăsim doar parţial în revista de folclor „Izvoraşul” (1919-1940) apărută în comuna Bistriţa (Mehedinţi) editată de preotul, învăţătorul şi folcloristul Gh. N. Dumitrescu Bistriţa şi tangenţial la Petre Pandrea, îndeosebi în „Portrete şi controverse”. În viziunea imensului actor, Oltenia era o mare realitate a ţării şi rezervorul ei de energie. La Amza Pellea, cu inteligenţa sa ascuţită, ceremonialul oltenesc se caracteriza prin simplicitate, excesul formei gramaticale „de perfect simplu”, în orice discuţie, după cum reuşea să scoată în evidenţă vocativele „bă şi fă”, expresii ordinare, care dovedesc sublimul fraternităţii, amicalitatea, egalitatea. E adevărat că unele expresii, transferate, în timp, în limbajul urban, au dobândit… sens peiorativ, dar asta este o altă discuţie, şi aici intrăm pe tărâmul lingvisticii şi antropologiei. Expresii lexicale, precum „mă fraţilor”, „mă frate-meu”, „tălică”, „porunghei”, „ie prea gogonată”, „taci fă, nu fii năroadă”, legitimează în chip profetic stânca propriei sale eredităţi. Ar fi desigur o greşeală impardonabilă să sugerăm că Amza Pellea –altimnteri de o mobilitate intelectuală fabuloasă- se cantonează –in extenso- la stratul geologic şi spiritual al Băileştiului, când stăruie pe virtuţile acestui suflet oltenesc, nesfârşit mai complicat, prin dialectul înţeles ca sursă şi temelie a autenticului spirit naţional. Oltean, neam de neamul lui, prin sânge, istorie, naştere şi consimţire conştientă, înzestrat nativ cu o oralitate prodigioasă, Amza Pellea savura bucatele olteneşti, iubea zaibărul, uneori tămâioasa, niciodată alte sortimente de vinuri. Plăcerea de a se exprima prin aforisme sau parabole, tipic arhaice, dar purtat de patosul argumentaţiei, îl plasează ca un protector al distinctei culturi regionale, cu coloratura ei aparte, presimţind parcă faptul că de la o cultură a distincţiilor se va trece imperceptibil la o cultură a confluenţelor. Ceea ce nu înseamnă că morfologiile particulare dispar. Amza Pellea ştia că olteanul se des-ţărează, dar nu se des-rădăcinează. Mircea Eliade povestea undeva, ne reaminteşte Andrei Pleşu, cu titlul de parabolă, frumoasa istorie a rabinului Eisik din Cracovia, istorie îndeobşte cunoscută. Nu-i vom consemna decât morala: pentru a găsi nucleul de autenticitate dinlăuntrul tău, ca şi comorile locului tău de baştină, trebuie mai întâi să-ţi părăseşti vatra, pentru a face o lungă călătorie. Şi numai după un asemenea istovitor ocol, vei înţelege adevăratul chip al tărâmului din care ai plecat.