Am descoperit, cu aproape trei decenii în urmă, un articol al lui Eugenio Montale publicat în cotidianul „Il Corriere della Sera”, al cărui colaborator fidel a rămas în ultima jumătate a existenţei sale, intitulat, cu acea simplitate a marilor poeţi ieşiţi în lume din tainiţa versurilor meşteşugite, Vizită la Brâncuşi. Parte din articol, introdus ulterior în volumul de cronici şi impresii jurnalistice de călătorie Fuori di casa („Afară din casă”), apărut în 1969, la editura Ricciardi, l-am tradus şi publicat într-un Almanah Ramuri de prin anii ’80, rezumându-mă atunci strict la evocarea vizitei pe care marele poet italian i-a făcut-o, în 1953, lui Brâncuşi, la Paris, în atelierul său din Impasse Ronsin.
Tot la acele memorabile pagini, turnate parcă în forja endecasilabului dantesc din „Divina Comedie”, sedus, încă mai mult, nu doar de acuitatea intuiţiilor montaliane în universul artei „noi”, avangardiste pariziene, ci şi de portretul singular, dacă nu unic, pe care poetul, în haine de critic de artă, i-l face conaţionalului nostru.
Ceea ce surprinde de la început până la sfârşit este absenţa unor calificări, de altfel atât de obişnuite, poate obligatorii, într-o astfel de întreprindere jurnalistică; lipsesc din text „adjectivele”, referinţele critice la opere, ba chiar şi minimum efort de încadrare a sculptorului în vreo „căsuţă” taxonomică atât de proprie criticii de artă. Montale preferă descrierea: a locului, a artistului şi a atelierului, în care trece în revistă operele, ca pe obiecte singulare, indefinibile, aşa cum îi apar din momentul în care creatorul lor, bolnav şi ursuz, i le dezvăluie ridicând de pe ele nişte pânze albe cu care le proteja.
Vizita în sine e pusă, de la început, sub semnul întrebării, căci Montale fusese avertizat asupra rezistenţei, în izolare şi solitudine, a marelui artist, la orice tentativă de pătrundere în intimitatea creaţiei şi a existenţei sale. Aşa că, odată descoperit, pe o „baracă”, numele Brancusi, sună repetat şi îndelung şi când e pe punctul să renunţe, dezolat, se deschide o uşă în care apare „un bătrân în salopetă, un omuleţ dăruit cu o barbă extrem de lungă, neîngrijită, ţepoasă, de un galben murdar. Mustăţile, la fel de lungi, erau de aceeaşi culoare. Pe cap avea o chitie din cele cu care faci baie. Am reţinut ascuţimea bănuitoare a ochilor, de o frumoasă culoare maronie…”.
Iată cum, în câteva rânduri, ca un racursiu al unui maestru întors la masa de desen, ni se oferă un portret memorabil al lui Brâncuşi, căruia autorul său nu-i poate sustrage raportarea la două ilustre exemple din marea literatură a lumii: „Cinicul Apemantus din Timon din Atena a lui Shakespeare, şiretul îmbătrânit, idolatru şi măcelar de capre pe care W. H. Hudson l-a introdus în romanul său Green Mansions” şi pe care, afirmă el, „nu şi le imaginase diferite de Brâncuşi”.
