Despre o „falie” în serviciile franceze de informaţii a vorbit, vineri, premierul Manuel Valls, făcând aluzie şi la „afacerea Merah”, mai veche, care a impus o reformă a intelligence-ului, şi bineînţeles la cei 20 de morţi, din care 3 terorişti, înregistraţi în săptămâna neagră care s-a încheiat. Franţa n-a cunoscut asemenea atentate de la războiul din Algeria. Cum a putut fi neglijată echipa Kouachi-Coulibaly după ce se aflase în atenţia structurii centrale a Direcţiei Generale de Securitate Interioară (DGSI), fiind consideraţi „ca periculoşi”? Şi-au pierdut memoria serviciile de informaţii antiteroriste? Fraţii Cherif şi Said Kouachi, dar şi Amedy Coulibaly, erau nume cunoscute de toţi specialiştii în terorism, de jurnalişti, magistraţi sau poliţişti, aflaţi pe „no-fly list” de 47.000 de nume cu interdicţie de intrare în SUA. O simplă căutare pe Google, un click în arhiva unor publicaţii şi ar fi fost suficiente. Numele lui Muhamed Merah n-ar fi spus mare lucru dacă nu era căutat pe Internet înainte de faptele sale din martie 2012. Serviciile franceze de informaţii ştiau că fraţii Kouachi, prezenţi în 2011 în Yemen, fuseseră identificaţi într-o tabără de antrenament al-Qaeda, figurând inclusiv în registrul federal al persoanelor bănuite de legături cu terorismul internaţional. Această bază de date, intitulată Terrorist Identities Datamart Environment (TIDE), regrupa în 2013 1,1 milioane nume în 2013, TIDE fiind rezultatul cooperării a 17 agenţii de informaţii americane, printre care CIA, FBI, NSA, aflate sub egida Direcţiei Naţionale de Informaţii (DNI). Iată elemente care atestă mai mult decât „o falie”. Poate chiar un abis. Jihadiştii, cu fiecare zi mai numeroşi în Franţa, contează pe cel puţin 50-100 de activişti susceptibili a trece la acte de terorism. Aşa că aparatul informativ şi-a demonstrat capacitatea de reacţie după producerea evenimentelor, fără a insista pe necesitatea anticipării lor. Abordarea premierului Manuel Valls, fost ministru de Interne în Guvernul Jean Mark Ayrault, nu este lipsită de fundament, mai ales că există convingerea, de acum formată, că barbaria de la „Charlie Hebdo” a fost „semnalul declanşării mai multor operaţiuni teroriste” mult mai largi, existând o reţea determinată în a produce maximum de victime. Şi acum? Va trece şi marşul republican de la Paris, unul „pentru istorie” – cum îl consideră „Le Monde” –, cu o participare fără precedent, sugestiv pentru mesajul său, dar şi prin prezenţa atâtor lideri europeni, precum şi africani. Toate marile capitale, resimţind un fior rece, şi-au exprimat uimirea, solidaritatea şi refuzul de a ceda presiunii teroriste, celor care ar dori să vadă libertatea de exprimare lichidată. Partizanii legii americane Patriot Act, una dintre cele mai controversate în SUA, votată fără vreo mare dezbatere sau opoziţie, la 45 de zile de la atentatele din 11 septembrie 2001, ce legitimează autorităţile să facă percheziţii, să caute documente, să supravegheze corespondenţa pe Internet şi să procedeze la ascultări telefonice ş.a.m.d., susţin necesitatea unei supravegheri ranforsate. Dacă o ţară ca Franţa, cu un program antiterorism printre cele mai dezvoltate într-o democraţie, este în continuare vulnerabilă, atunci trebuie făcut ceva, deşi premierul Manuel Valls a spus răspicat că nu sub imperiul emoţiei se va iniţia o nouă lege. Îngrijorarea este mare. Fiindcă, discret, se ajunge la inevitabila dilemă între libertate şi îngrădirea ei, pentru binele comun, deloc uşor de rezolvat când e vorba de drepturile omului. Dar emoţiile persistă. Şeful serviciului britanic de informaţii interne, MI 5, Andrev Parker, de regulă discret, a anunţat că are cunoştinţă de faptul că un grup de terorişti al-Qaeda din Siria pregăteşte atentate de mare amploare contra Occidentului. Cel puţin 600 de britanici se găsesc în organizaţii teroriste precum Statul Islamic, dar şi altele de aceeaşi factură. La rândul său, ministrul britanic al Finanţelor, George Osborne, a anunţat la BBC că 128 milioane euro s-au alocat în ultimele săptămâni supravegherii britanicilor tentaţi să plece în Siria sau Irak, combaterea terorismului devenind „o prioritate naţională”. Pe acest fundal, nimic nu mai poate fi ca înainte. Mai întâi şi pentru faptul că din imaginarul naţional francez şi nu doar, pericolul iminent nu mai poate fi alungat. Pe de altă parte, dacă ţinem cont de ameninţările unor lideri ai mişcărilor islamiste, ajungem tot acolo.
