Cât de mult s-a îndepărtat Europa Unită de proiectul visat şi gândit de cei câţiva strategi ce-i conturau profilul încă din tranşeele dramatice ale ultimului Război Mondial este de-acum o evidenţă. Şi încă una tristă confirmată şi verificată şi în depoziţiile celor care, în Italia, ca şi în Franţa (acolo unde s-a înfiripat încă în rândul mişcărilor de rezistenţă antifascistă întâile idei despre o eventuală Europă Unită ca o soluţie posibilă de evitare în viitor a unor conflicte infra-continentale de felul catastrofei ce se profila, la sfârşitul anilor treizeci, şi care avea să se materializeze în cel de-al Doilea Război Mondial.
Mărturiile se regăsesc astăzi la tot pasul, iar recentele acte teroriste de extracţie islamistă n-au făcut altceva decât să indice, cu oroare, tocmai limitele şi slăbiciunile acelui proiect. În fond, care au fost reproşurile reiterate cu putere în urma tragediilor petrecute nu doar la Paris, ci şi mai ales la frontierele sudice ale continentului asaltate de sute de mii de refugiaţi cărora puţinele oprelişti n-au făcut altceva decât să sporească numărul victimelor dispărute în adâncul mărilor? Mai întâi, lipsa de reacţie, îndeosebi la nivelul instituţiilor centrale de la Bruxelles, apoi lentoarea unor minime decizii, dar şi acestea efectiv formale, mai degrabă discursive, culminând cu debandada din octombrie generată de insolita deschidere a graniţelor de către Germania Angelei Merkel şi, desigur, de confuzia ce-a urmat. Reproşurile, ca să revenim la ele, au vizat, de partea pro-europenilor, absenţa unei politici statale ori supra-statale, dacă se vrea: o politică externă integrată şi bazată pe un corp militar comun şi pe o legislaţie unificată, ca de altfel toate instrumentele legislative specifice unei puteri statale pe deplin omogenizate. Şi asta în condiţiile în care NATO, redusă în esenţa ei la nişte obiective pe axa Vest-Est, adică proiectată aproape efectiv spre unicul inamic păstrat din tradiţie care este Rusia, s-a cantonat doar la câteva expediţii războinice în Orientul Mijlociu cu rezultate mai curând catastrofale.
În acest context, proiectul Europei Comune n-avea cum să nu piardă teren în faţa mişcărilor de extracţie naţionalistă, gen Frontul Naţional francez pe care Marie Le Pen a reuşit să-l propulseze la maximum de popularitate în recentele alegeri administrative. Să ne mai mirăm că un astfel de succes e pe cale să contamineze toate celelalte mişcări extremiste, naţionaliste şi xenofobe, risipite pe teritoriul întregului continent? Dovada – dovezile, fiindcă e vorba de mai multe – nu lipseşte, căci, deloc accidental, în chiar ziua scrutinului francez, aceeaşi Marie Le Pen saluta cu o „căldură frăţească” Liga Nordului din Italia şi pe liderul acesteia, Matteo Calvini, pe care îl vedea deja ca un brav şef de stat. Cât despre raporturile acestor lideri şi ale mişcărilor lor anti-europene cu Putin, acestea nici nu mai au nevoie de vreun camuflaj; admiraţia pentru autoritarul Ţar (greşit calificat „roşu”, fiindcă profilul său real e de şef de clan, un fel de Boss al unei reţele de oligarhi administrând economia, finanţele şi resursele energetice ale unei ţări în derivă) fiind făţişă şi, încă la fel de grav, răspândită şi în rândul tot mai multor cetăţeni europeni debusolaţi de lipsa de orizont a UE.
Faptul că deja unii politicieni, mai ales dintre cei vechi, unii supravieţuitori ai cercului de iniţiatori şi combatanţi pentru visul Europei Unite, sunt ei înşişi tot mai sceptici cu privire la supravieţuirea proiectului european ar trebui să se constituie într-un puternic semnal de alarmă. Scepticismului lor li se adaugă, într-un ritm la fel de alarmant, mase de oameni traversând vechile hotare naţionale ce nu se regăsesc în macro-comunitatea transformată într-un fel de constituantă continuă, în care conflictele unor interese de castă o distribuie pe axe de importanţă, cu câţiva şefi rezervaţi deciziilor şi cu restul abandonaţi unei subordonări mai mult ori mai puţin tacite. Semnele unei disoluţii sunt mai limpezi decât oricând, căci discursurile triumfaliste nu mai au impactul de altădată. Iar întrebarea dacă nu cumva o disoluţie în cauză nu va repeta pe cele ce-au condus, în istoria milenară, la eşecul atâtor entităţi imperiale devine mai legitimă decât oricând.
