De la Carmina Burana la Rinoceros şi, acum, la Don Giovanni, spectacolul cu a cărui premieră colectivul Operei Române îşi inaugurează noua stagiune muzicală, Craiova s-a înscris, dincolo de proiectul subsumat tentativei de se încununa în 2021„Capitală Culturală Europeană”, într-o competiţie cu propria sa istorie artistică.
Am descris, sub imediata incidenţă a grandioasei reprezentaţii a Carminei Burana, sentimentul acut că, timp de câteva ceasuri, miile de spectatori prezenţi în Piaţa Mihai Viteazul se puteau imagina în oricare dintre faimoasele pieţe din lume în care arta şi-a disputat glorioase pagini din patrimoniul ei interpretativ. Revalidez acelaşi sentiment acum, la câteva ore de la lăsarea cortinei în legătură cu spectacolul mozartian Don Giovanni în sala arhiplină a tinerei instituţii craiovene de profil.
Dacă în ordinea eticii cotidiene gloria e recuzabilă în rândul păcatelor ca izvod al superbiei dur sancţionată şi de divinul florentin în bolgiile sale infernale, în cea a artei ea îşi caută şi-şi rostuieşte o legitimitate, aş zice, organică. Şi asta fiindcă presupune, angajează şi stârneşte capacitatea creativă a fiinţei umane în ipostazele sale de creuzet al harului de sorginte demiurgică.
Ceea ce a impus, înainte de orice altă posibilă expertiză evaluatoare, în acest spectacol, mi se pare a fi dimensiunea travaliului întregului colectiv, de la management şi până la ultimul figurant prezent pe scena unei săli devenite, poate pentru întâia oară, în istoria sa mai veche şi mai nouă, cu adevărat neîncăpătoare.
O regie, a reputatului Plamen Kartaloff (director al Operei Naţionale din Sofia, consacrat şi pe alte ilustre scene din lume), propusă într-un registru original fără însă a trăda nimic din spiritul mozartian, o scenografie seducătoare (a lui Răzvan Drăgulescu, altminteri de o imputabilă… modestie) detaşându-se prin spiritul de economicitate şi de simplitate ce-a slujit, oricât de paradoxal ar părea, un asumat caracter de somptuozitate şi de rafinament egal potenţate de costumele lui Cătălin Botezatu.
În acest cadru generos şi ispitind la performanţă, orchestra, sub bagheta maestrului Gheorghe Stanciu, corul, mai curând disimulat în mişcarea scenică pe care regia a ridicat-o la dimensiunea unei adevărate mize de noutate, ca şi interpreţii de obârşii şi provenienţe diverse, s-a creat un spectacol ce-avea să risipească toate ipoteticele rezerve ale publicului contaminat de un entuziasm cu care rareori te întâlneşti în astfel de contexte artistice.
Partiturile solistice s-au antrenat, cu un firesc rarisim, într-un elan de o coerenţă aproape absolută, mobilizând parcă într-un admirabil sincretism valenţe vocale individuale altminteri clar conturate, de unde impresia de organicitate ca simptom al unui act de echipă; performanţă cu atât mai remarcabilă cu cât ea reuşeşte rareori şi nu fără dificultăţi chiar în sânul unui colectiv îndelung şi repetat experimentat.
Nu mă voi referi la performanţele fiecăruia dintre artiştii invitaţi şi – ca o noutate insolită prin amploare – angajaţi într-o distribuţie alternativă; partiturile lor, laolaltă şi separat, s-au impus tocmai printr-o captivantă consonanţă, atribut al unei comuniuni emanând din fiecare notă şi din fiecare gest, căci, aşa cum spuneam, ceea ce s-a impus cu predilecţie a fost intenţia regizorală a unei reprezentanţii cu un asumat gust al teatralităţii dar fără a perturba întru nimic spiritul originar mozartian. Căci harul geniului risipitor al compozitorului – căruia nu doar muzele i-au fost complice, ci căruia pare să-i fi surâs, la fel de complice, chiar şi instanţe ale divinităţii – s-a regăsit integral, resuscitat în faţa noastră cu accente egal potenţate, într-un dialog abia disimulat cu actualitatea căreia doar eternitatea geniului creator îi rămâne mereu şi egal suport şi tribut.
Craiova renaşte, da, poate chiar şi din cenuşi mai vechi ce au trenat asupra unei tradiţii faţă de care nu s-au ivit destule şi motivate forţe care să-i selecteze din molozul vremurilor acele momente de fast şi de potenţial competitiv. Şi, cu atât mai mult cu cât astfel de probe de virtuozitate artistică şi culturală cu şanse de istoricizare se produc într-un context de criză din care răsună gălăgios şi scandalos defetismele unor trompetişti ignari, proiectul acesta al actualei echipe de edili e unul dintre cele mai temerare pariuri deja câştigate. Fiindcă, revenind la spectacol – şi la alte sute de manifestări derulate într-o ameţitoare succesiune – spiritul acesta emulativ a atins, în modesta-mi opinie, starea şi condiţia de excelenţă.
