O cheamă Agnese. Este profesoară şi a predat, suplinitoare, la o şcoală din localitatea Scandicci, la câteva zeci de kilometri de Firenze. Acolo s-a şi născut şi acolo locuieşte şi în prezent într-o casă obişnuită, ca de ţară, cu curte şi grădină, pe care o împarte de mai bine de un deceniu cu soţul ei şi cu cei doi copii minori. Soţul este nimeni altul decât tânărul premier al Italiei, Matteo Renzi. Până aici, o poveste aproape banală, dar care, pusă în ecuaţia politicii de azi, din Italia şi mai de peste tot, poate intriga chiar până la dincolo de limitele… normalului. Căci cum e posibil, se vor întreba unii dintre ai noştri, politicieni şi nu numai, ca ditamai soţia unui premier – şi, pe deasupra, a unei ţări ca Italia – să nu aibă niscaiva pretenţii mai mari? Un palat medieval – de care Florenţa nu duce deloc lipsă şi pe care soţul ei a administrat-o aproape opt ani ca primar – acolo, în cetatea lui Dante, a lui Boccaccio şi Petrarca, ori vreo vilă prin Sardegna, fie şi în vreun sat pescăresc departe de proprietatea princiară a lui Berlusconi? Ce-i drept, Agnese s-ar muta la Roma, unde soţul, premierul adică, dispune de o locuinţă de serviciu. Însă nu prea a fost văzută acolo decât în momente în care prezenţa ei era obligatorie. De altfel, fiindcă nu se omoară după tabieturile politice, nici n-a prea fost văzută alături de Matteo Renzi, nici în numeroasele vizite de stat întreprinse de acesta, traversând planeta de la un cap la altul, cu o mobilitate de alergător de cursă lungă, aşa cum e caracterizat. Şi cum îi şi place să fie complimentat.
A fost văzută recent, la Milano, în câteva ocazii, la Expoziţia Mondială, unde prezenţa ei era necesară, spre a-şi însoţi soţul în primirea unor înalţi oaspeţi, de la Angela Merkel la David Cameron şi „la signora Obama”. La urma urmei, nici soţul ei nu e vreun mare iubitor al tabieturile politicii. Dezinvolt, slobod în mişcări ca şi în discurs, şi el sfidează, cât îi este permis, vechile reguli, cele înţepenite într-un mental şi într-un imaginar colectiv care nu mai ţin pasul cu timpul. Şi cu timpurile.
Modestă din cale-afară, Agnese Landini (numele său din buletin urmează o veche tradiţie italiană potrivit căreia în urma căsătoriei soţia îşi păstrează numele de fată) a fost văzută, fotografiată şi intervievată zilele trecute în faţa unui centru, Russell-Newton din Scandicci stând la coadă pentru a afla dacă va mai primi catedra de engleză de la aceeaşi şcoală pentru încă un an. Încă în ţinută de vară, cu pantaloni alb şi o bluză albastră şi cu ochelari de soare, s-a aşezat resemnată la coadă. Interpelată, a mărturisit că, da, are emoţii, fiindcă n-a reuşit să fie încadrată la categoria A, adică prioritară, de suplinitori, nici la B, aşteptând să vadă dacă la C va avea un strop de noroc. Puţin supărată pe organizatori, fiindcă o colegă o sunase să-i anunţe ora 9.00, apoi, odată sosită, i s-a spus că materiile umaniste vor fi urma la ora 14.00 şi, odată plecată spre casă, a fost din nou sunată de colege fiindcă responsabilii cu repartiţiile se răzgândiseră; totuşi, nimic de condamnat din punctul ei de vedere, doar un strop de dezolare, ca şi resemnarea pentru situaţia de concurent, an de an, la un post. O îngrijorare o are, totuşi, aceea de a nu pierde întâia zi de şcoală, momentul acela magic în care îşi ia în primire viitorii elevi.
Pare, trebuie să recunoaştem, o poveste ruptă din vreun roman de secol trecut. Cum, adică, soţia primului-ministru să stea la coadă, acceptând chiar o categorie, ultima, a treia, de beneficiari ai unui post de dascăl? Nu tu un loc în Parlament (de la Roma ori de la Strasbourg), de asesor cu educaţia? O catedră întreagă şi definitivă? Mai da-o dracului de coadă! În ce lume trăim? E doar soţia unui premier, nu? Nu, ea, Agnese, ca şi soţul ei, se încăpăţânează să rămână în lumea normalităţii. Pentru ei, „lucrul bine făcut” n-are nimic de-a face nici cu casele de modă de care, iarăşi, Italia nu duce lipsă, nici cu vizitele transformate în excursii şi, mai ales, nici cu vânătoarea de sindrofii, ca să nu mai vorbim de case, de apartamente, de vile luxoase ţi de conturi în bănci.
O familie medie, mic-burgheză poate, de vreme ce cea proletară a dispărut în puhoaiele istoriei, dar cu un simţ al cumpătării care, în alte locuri a rămas nu o amintire. Una ruşinoasă.
