Ştirea pe care televiziunile şi cotidianele italiene se întrec s-o difuzeze de luni seara încoace despre decesul, într-o clinică din Roma, a lui Alberto Bevilacqua, nu mă surprinde: ştiam că, din toamna trecută era internat, urmare a unor grave probleme de sănătate.
Cine este Alberto Bevilacqua? Unul din „monştri sacri” ai culturii italiene din ultima jumătate de secol: poet, prozator, jurnalist, scenarist şi regizor, autor al unor romane şi pelicule cinematografice ce-au generat dezbateri aprinse şi cu iz scandalos, Şi-a legat numele de Parma sa natală, căreia, pe urmele unui Stendhal, a ţinut să-i configureze, în polimorfismul întinsei sale opere, statutul de protagonist privilegiat.
A scris, foarte tânăr, un roman, „La polvere sull’erba”, dar care, refuzat de edituri de teama unui scandal, avea să apară abia în 2002. Însă romanul care l-a consacrat în conştiinţa publicului şi a criticii a fost „La Califfa”, din 1964, pe care avea să-l ecranizeze, în 1970, cu doi dintre marii actori ai ecranului mondial, Romy Schneider şi Ugo Tognazzi, şi cu care avea să colaboreze constant.
De altfel, Bevilacqua a obţinut, ca scriitor, cele două mari premii naţionale, „Campiello” şi râvnitul „Strega”, iar în cinema a câştigat „David di Donatello”, pentru pelicula „Questa specie d’amore”, cu Jean Seberg şi acelaşi Ugo Tognazzi în rolurile principale.
Ştirea decesului său mă obligă la o confesiune: o amintire şi o depoziţie.
L-am cunoscut, într-un sfârşit de noiembrie 2007, la Penne, localitatea abruzzeză cochetă şi orgolioasă pentru patrimoniul său antic şi medieval, cu prilejul unui congres internaţional consacrat chiar personalităţii sale. Am fost invitat cu o intervenţie despre opera sa poetică, în compania unor prestigioşi cărturari din Europa şi de peste Ocean.
Figură carismatică, la cei şaptezeci şi ceva de ani ai săi, impunea, prin prezenţă, o distanţă ce făcea dificilă comunicarea. În acelaşi context, cunoscusem alţi scriitori consacraţi, precum Claudio Magris, autorul capodoperei „Danubius”, ori pe sicilianul, în origine, Vincenzo Consolo, ambii colocviali vocaţional, în prezenţa cărora trăiai bucuria unei comuniuni de idei şi de speranţe.
Cu Alberto Bevilacqua a fost cu totul altfel: la prima parte a reuniunii, a reacţionat cu o exigenţă ce-a părut, multora, chiar impoliteţă, amendând, de pe poziţia de „subiect” al dezbaterii, mai toate judecăţile şi analizele propuse operei sale.
Când mi-a venit rândul, am optat, intempestiv, pentru o comunicare directă, colocvială, marcată de interogative ce-au căpătat, pe parcurs, fără vreo intenţie, forma unei colocvialităţi a cărei absenţă o notasem la amfitrionul nostru. Surpriza mea – dar şi a celorlalţi „congresmeni” – a fost că n-a mai intervenit: a ascultat concentrat, fără nicio reacţie, tot ceea ce eu, îngrijorat de vreun gest al său, pentru ca, la sfârşit, să mă invite la un lung şi surprinzător de prietenesc colocviu ce avea să se repete şi în următoarele două zile ale evenimentului.
N-am avut atunci – şi poate nici acum – o explicaţie anume pentru această schimbare de atitudine a marelui scriitor. Însă, surpriza avea să continue, pentru următorii cinci ani când, în ajunul fiecărui Anul Nou, cu o punctualitate nebănuită, mi-a telefonat spre a-mi ura bineţe şi a mă întreba de sănătate.
Vocea sa baritonală, decantată şi inflexibilă, mă urmăreşte şi azi. Şi, regăsind într-un raft, cărţile pe care mi le-a dăruit la despărţirea de atunci – căreia el îi prefera un alt colocviu (chissà, in Romania, e perché no?, a spus în holul hotelului Dei Vestini) – îmi dau seama abia acum că, în fapt, spera nu doar la consolidarea unei relaţii de circumstanţă, ci la una fructuoasă în planul celor două culturi ale noastre.
Iar gândul acela bănuit doar în perspectiva vreunui proiect al său îl resimt apăsător, acum, de parcă plecarea sa fizică din această lume mi-a transmis un avertisment: o existenţă e şi suma unor întâlniri situate, nu în centrul, ci în marginea destinelor noastre.
