Niciodată, parcă, în anii din urmă, n-a plouat atât de des, mărunt şi liniştit în debutul lunii lui Cuptor, pe valea Amaradiei, ca de această dată. Zonă realmente vie, prin hărnicia localnicilor din Şimnicu de Sus, Goieşti, Melineşti, cu satele lor aferente, unele agăţate precum cuiburile de lăstuni, de straşinile înalte, valea Amaradiei pare în aceste zile de iulie un paradis vegetal. Garduri semeţe dau roată ogrăzilor răcorite de ploaie. A mai plouat şi în alte areale ale Doljului, întreţinând speranţele cultivatorilor agricoli, în mulţumitoare recolte de floarea-soarelui, porumb, legume şi iarbă pentru vite (grâul s-a strâns deja în multe locuri) dar valea Amaradiei, într-o inefabilă explozie vegetală, tonică şi parcă mângăiată de mâna binefăcătorului, impresionează literalmente. Pe câţiva stâlpi de beton, din reţeaua electrică, unde berzele n-au pregetat să revină la cuiburile din anii precedenţi, puii s-au făcut mari pregătindu-se deja de primele antrenamente premegătoare drumului lung care îi aşteaptă. Suntem în mijlocul verii, care începe să îmbătrânească, dau în pârg poamele din prunii şi corcoduşii de pe marginea drumului şi o linişte perturbată doar de traficul rutier şi câte un strident semnal de cocoş rebel acompaniază misteriosul peisaj bucolic. Cu acutele lui în dealul Vognei, la poalele căruia se răsfaţă promiţătoare lanuri de porumb, din care nu te mai vezi, risipind orice îngrijorare. Nici un paradox: chiar dacă peisajul e bucolic, căruţa a fost aproape izgonită de pe şleaurile drumurilor de hotar luate în primire de tractoare şi combine puternice, moderne, semn al unei alte civilizaţii. Nevăzute orologii, în auzul lor, într-una întors spre speranţă, bat un ceas şi târziu şi devreme. Odinioară, valea Amaradiei avea cei mai iscusiţi negustori, mulţi pripăşiţi prin Capitală, şi constructori de case, şi tradiţia încă pâlpăie. Unii au trudit ani buni pe afară şi şi-au ridicat case semeţe, semn al statorniciei, cu gust arhitectural şi toate accesoriile, stropite cu o sudoare amară. Din tiparul acesta al reîntoarcerii lor acasă nu se sare, se ţin de el cu sfinţenie şi poate speranţa secretă, că li se va ivi cândva şi meritata răsplată. Pentru ce? Pentru statornicie, nu pentru altceva. Preferabil, pe valea Amaradiei, spun cei cu care am stat de vorbă, e să fii în putere, adică bun de muncă. Fiindcă este de muncă. Înveşmântată în verdeaţa crudă, neobişnuit de crudă, valea Amaradiei reaminteşte mereu că prin aceste locuri s-ar fi plimbat cu trăsura, prin pulberea stârnită pe uliţe, în anii tinereţii „copilandru vesel, din nou m-am făcut” şi marele poet, din părţile locului, Alexandru Macedonski, mişcat şi el de remontantul cadru natural, un mediu cosmic închis, prielnic romantismelor ce îndemnau la recluziune şi aducere aminte sentimentală. „Jar şi vâlvoare, soarele urcat-a / Arde grâu-n flăcări, pân’ la brâu crescut / Iată Pometeştii, iată Adâncata / Scurtul pod de bârne este retrecut” (Rondelul trecutului). Poveşti multe, care nu mai încap în istoria locului, în măsură să se susţină pe picioarele lor, cu miezul lor singular, unic şi de neadăugat, nu atestă altceva decât că valea Amaradiei rămâne un spaţiu geografic -cu o identitate misterioasă- al Doljului.
