Deunăzi, în Franţa, a fost, între altele, o polemică aprinsă, generată de o inabilitate sau mai degrabă ambiguă exprimare a purtătoarei de cuvânt a guvernului, Sophie Primas (LR), care ar fi spus: „Macronismul va ajunge probabil la sfârşit, în lunile următoare, odată cu încheierea celui de al doilea mandat de 5 ani al preşedintelui”. Succinta declaraţie, altminteri prost construită, fiindcă până la sfârşitul mandatului mai sunt doi, ani nu câteva luni, a provocat indignarea celor mai zeloşi macronişti. Purtătoarea de cuvânt s-a scuzat, ulterior, afirmând că n-a vrut să insinueze epuizarea macronismului, că acesta se află în ultimele zile, înainte de a închide ochii, dar a vrut să sublinieze că liderul de la Elysee nu-şi va putea reînnoi mandatul în 2027. Ceea ce va urma după macronism nu se ştie, dar „sfârşitul macronismului” nu va fi regretat. La un an după câştigarea alegerilor europene (31%) de către RN, partidul Marinei Le Pen, când Emmanuel Macron a decis dizolvarea Adunării Naţionale, organizarea de anticipate care au dus la înfrângerea taberei prezidenţiale, şi coagularea, cu dificultate, a unui front… republican destul de anemic, extrema-dreaptă pledează pentru o revenire la urne. Şi la împlinirea unui an de la alegerile anticipate, un dezastru pentru Macron, acest lucru este posibil. Anul oribil, cu prim-ministrul Michel Barnier, fostul negociator-şef al UE pentru Brexit, măturat la începutul lunii decembrie anul trecut, succedat de Francois Bayrou, care tremură pe sârma întinsă pe care merge, demonstrează o greşeală imensă a preşedintelui Emmanuel Macron. De care trebuie ţinut seama. La Bucureşti, preşedintele Nicuşor Dan încearcă să obţină consensul formaţiunilor politice asupra unui plan economic de reducere a deficitului bugetar, înainte de a stabili componenţa executivului, într-o tentativă de a preveni blocajele ulterioare. Deşi viitorul guvern va fi unul de sacrificiu (PSD, USR, PNL, UDMR), şi asta într-o perioadă de mare instabilitate, de mare incertitudine, cu ameninţări iminente ale extremei-drepte, el va căuta să obţină de la Comisia Europeană păsuiri, facilităţi, pentru a evita asfixierea. Nu se pune problema organizării unor alegeri anticipate, pe motivul că la fel ca în Franţa opţiunile electorale s-ar îndrepta spre extrema-dreaptă sau partidele astfel etichetate. Semnalele au apărut de ceva vreme şi nu vor dispărea curând. Ca şi în Franţa, Nicuşor Dan încearcă pe cât e posibil să evite alegerile anticipate, cu orice preţ. Acceptă cu răbdare negocierile prelungite, ale partidelor enumerate, deşi esenţiale sunt măsurile convenite pentru reducerea deficitului bugetar de care vorbeam, şi în această privinţă „lumina” nu prea are de unde veni. Economişti de mare ţinută, bănuiţi că ar avea soluţii suportabile de populaţie, nu se zăresc în nici una din taberele politice, care negociază.
