Am vizionat filmul lui Paolo Sorrentino (La grande bellezza, pe care l-aş traduce cu Fudula frumuseţe), puţin înaintea aventurii sale, altminteri meritate, spre încoronarea internaţională, prin cucerirea celor mai râvnite premii pentru un film artistic de autor. Previzibile sau nu, poziţiile criticilor conaţionali, dar şi al unor intelectuali din spectre culturale diverse (scriitori, gânditori ori politicieni) repun în discuţie o valenţă, istoric asumată, a psihologiei aşa-zicând meridionale, „sudiste”, acreditate într-o serie de formule cu pretenţii caracterologice, de la levantinism la acel „dolce farniente” cu solide interferenţe în dannuzianul superomism, acela care, calchiat după supra-omul nietzschean, a şi devenit, ulterior, un fel de cheie de boltă a decadentismului peninsular şi chiar european.
O peliculă care a intrigat şi-a animat atât de mult critica şi media italiene încât, imediat după câştigarea Oscarului, la o întrebare răutăcioasă a unei jurnaliste de la televiziunea publică de la Roma, excepţionalul actor Toni Servillo nu şi-a putut reprima o replică injurioasă.
Cât de problematic, în sensul mai vechi şi mai legitim al termenului, se prezintă acest film se poate cu uşurinţă explica prin raportarea sa la capodopera felliniană „La dolce vita”: o raportare, pe cât de explicabilă, cu complicitatea creatorului ei, pe atât de riscantă, generând, cu o lejeritate în mare parte amendabilă, un lung şir de corelări mai mult ori mai puţi forţate, dar cu siguranţă sfârşind prin a eluda miza adevărată a peliculei.
Nu sunt nici pe departe ceea ce se numeşte critic de film şi, probabil, nu-mi revendic nici măcar orgoliul vreunui cinefil… profesionist: un amator, chiar dacă frecventator, uneori împătimit, al unor monştri sacri ai cinematografiei mondiale şi al unor pelicule de referinţă. Detest filmografia hollywoodiană de consum, fără a-mi refuza plăcerea circumstanţială a „lucrului bine făcut” şi nici seducţiile unui fel de detectivism pro domo în identificarea clişeelor standardizate.
Însă disputele neverosimil de tensionate din presa italiană în jurul unei creaţii pe care nu preget s-o înscriu în descendenţa unor capodopere (ale lui Fellini, Antonioni, Visconti, Pasolini, Bertolluci ori Tornatore) m-au determinat să revăd, mai aplicat şi mai detaşat, filmul lui Sorrentino şi să observ că, dincolo de câteva evidente filiaţii cu „La dolce vita” (înşelătoare tocmai prin evidenţa lor oarecum programatică), unicul lucru ce le apropie este miza lor parabolică. În fapt, este vorba de două parabole, fiecare identificând o epocă, conservând, derutant, aceleaşi determinări psiho-istorico-geografice, a căror unică semnificaţie e redusă la funcţia de decor. Filmul lui Sorrentino are, la o analiză profundă, în dispreţul asocierilor prea uşor reperabile, şi o evidentă, oricât de disimulată, miză…parodică. Şi nu doar a unei societăţi reduse la o mondenitate pe cât de păguboasă, pe atât de captivantă, cât a unei întregi epoci, cea prezentă, macerată în intimitatea ei aparent somptuoasă, de ravagiile unei post-modernităţi nedistribuite în esenţa sa litigioasă.
S-a trecut cu vederea înscrierea peliculei, de către însuşi autorul ei, în categoria…comediei dramatice. O comedie, replică şi la „divina” dantescă, al cărei comic trebuie căutat, pe aceeaşi linie a alegoriei, nu în „povestea” siropoasă de la suprafaţă, ci în interstiţiile ascunse în care ironia funcţionează asemenea unui virus în sistemele de operare ale internetului.
„Frumuseţea” nu e, cum protagonistul însuşi sugerează într-un final deloc fellinian, „măreaţă”, fiindcă şi„gloria” lui Jep Gambardella e doar o farsă, ci fudulă, libidinoasă, adică, un joc de bule de săpun.
Şi dacă există ceva mai intrigant pentru mine e faptul că, pe tot parcursul vizionării şi revizionării acestei tulburătoare opere cinematografice, m-a urmărit, dintr-o firidă a memoriei aţipite, toată acea lume trăitoare, într-un Bucureşti contemporan cu D’Annunzio, o proprie şi nu mai puţin particulară decadenţă pe care ne-a propus-o, cu o genialitate egal universală, Mateiu Caragiale în „Craii de Curte Veche”. O Curte, oricât de diferită şi de bizantinizată, în care se regăseşte, derutant şi incitant, o sentenţioasă fărâmă din levantinismul lumii meridionale. De ieri, de azi şi, probabil, de totdeauna.
