Reputatul dramaturg român Matei Vişniec, stabilit la Paris din anul 1987, va veni peste câteva zile la Craiova, unde este invitat să susţină o conferinţă în cadrul „Întâlnirilor SpectActor” ale Teatrului Naţional „Marin Sorescu” – a doua din acest an, după cea a lui Varujan Vosganian (23 ianuarie). Matei Vişniec va conferienţia pe tema „Hazardul ca motivaţie şi misterele scriiturii dramatice” şi îşi va lansa câteva cărţi, între care cel mai recent roman, „Domnul K. eliberat” (Editura „Cartea Românească”, 2010). Scris în 1988, în primul an al exilului său parizian, acesta a aşteptat mai bine de 20 de ani înainte de a fi încredinţat tiparului.
În cadrul întâlnirii, programată să aibă loc duminică, 13 martie, ora 11.00, la Sala „Ion D. Sîrbu” a TNC, va fi lansată şi monografia „Matei Vişniec, mirajul cuvintelor calde”, semnată de Daniela Magiaru. Apărută de curând la Editura Institutului Cultural Român, lucrarea este o cercetare temeinică, din perspectiva liminalităţii şi a metodelor de re/de/construcţie (în limbajul autoarei) a pieselor sale de teatru, asupra universului dramatic care poartă semnătura lui Matei Vişniec. Moderatorul întâlnirii va fi Nicolae Coande, secretar literar al TNC.
De 24 de ani, de când Matei Vişnic trăieşte în Franţa, piesele sale au traversat frontierele şi numele său s-a aflat pe afişe în aproximativ 30 de ţări. Unele dintre piese au fost montate în teatre importante din Europa: Teatrul Rond Point des Champs Elysées din Paris, Teatrul Stary din Cracovia, Teatrul Piccolo din Milano, Teatrul Regal din Stokholm, Teatrul Young Vic din Londra, Teatrul Naţional din Istanbul, Teatrul „Maxim Gorki” din Berlin, Teatro Stabile din Catania (Sicilia) ş.a. Şi în România, după căderea comunismului, în 1989, a devenit unul dintre autorii cei mai jucaţi, cu spectacole create pe toate scenele naţionale (Bucureşti, Iaşi, Cluj, Craiova, Timişoara), precum şi în alte numeroase oraşe.
Matei Vişniec s-a născut pe 29 ianuarie 1956, în Bucovina, la Rădăuţi, oraş fabulos, tăiat în două (cu tot cu cimitir) de o cale ferată care reprezintă pentru autor axa de simetrie a universului. Oraşul este descris pe larg în romanul publicat de Matei Vişniec la „Cartea Românească” şi intitulat „Cafeneaua Pas-Parol”. Mama, Minodora, a fost educatoare, tata, Ioan, a fost funcţionar.
Descoperă în literatură un spaţiu de libertate. Îi plac foarte mult suprarealiştii, dadaiştii, povestirile fantastice, teatrul absurdului şi al grotescului, poezia onirică şi chiar teatrul realist anglo-saxon; pe scurt, aproape totul, cu excepţia realismului socialist. Studiază filozofia la Bucureşti şi devine foarte activ în sânul generaţiei ’80, fiind membru fondator al Cenaclului de Luni. Crede în rezistenţa culturală şi în capacitatea literaturii de a demola totalitarismul. Crede mai cu seamă că teatrul şi poezia pot denunţa manipularea omului prin „marile idei”, precum şi spălarea creierelor prin discursurile ideologice.
Înainte de 1987 se afirmă în România prin poezia sa epurată, lucidă, scrisă cu acid. Începând din 1977 scrie piese de teatru care circulă masiv în mediul literar, dar care sunt interzise pe scenele profesioniste. Proza sa rămâne însă una de sertar, precum romanul „Cafeneaua Pas-Parol”, scris în 1982-1983 şi publicat abia după căderea lui Ceauşescu. În septembrie 1987 părăseşte România cu o viză de turist şi ajunge în Franţa, unde cere azil politic. Începe să scrie în limba franceză, lucrează la BBC între 1988 şi 1999, apoi pentru Radio France Internationale. Devine cetăţean francez în 1993, dar îşi păstrează şi cetăţenia română.
În 2009, Societatea Autorilor şi Compozitorilor Dramatici din Franţa i-a acordat Premiul European pentru întreaga activitate. În România i s-a decernat de mai multe ori Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Dramaturgie. A obţinut, de asemenea, Premiul UNITER şi Premiul pentru dramaturgiei al Academiei Române. „Sindromul de panică în Oraşul Luminilor” a fost unul dintre cele mai apreciate romane ale anului 2009 şi a primit Premiul revistei „Observator Cultural”. În 2010 i-au apărut în limba franceză două volume: „De la sensation d’elasticité lorsqu’on marche sur des cadavres” (Editions Lansman) şi „La ville d’un seul habitant” (poèmes, Editions Lansman).
Fragmente din conferinţa care va susţinută la TNC:
«Mi s-a întâmplat, în cei 40 de ani de când scriu teatru, sǎ fiu motivat în abordarea unui subiect de diverse „întâlniri cu hazardul”. Mai des decât m-aş fi aşteptat, scrierea unor piese mi-a fost declanşatǎ de o imagine, de o frazǎ, de un fapt divers, de o ştire cititǎ în presǎ, de o întâlnire cu un artist sau de o comandǎ de text propusă de o companie. A scrie literaturǎ este un act misterios şi motivaţiile acestui act pot fi uneori legate de întâmplare, de hazard… Personal, ori de câte ori scriu o piesă, îmi dau seama că este bună numai când în adâncul meu începe să se agite acul busolei. Nu ştiu prea bine unde este localizată această busolă, în stomac, în creier, în inimă… Dar o simt că începe să se agite de fiecare dată când o piesă este bună, când ating un anumit nivel de emoţie şi de coerenţă. Iar dacă acest nivel de construcţie, de împlinire nu este atins, nu e nimic de făcut: indiferent de câte ori reiau textul, indiferent de cât muncesc, busola rămâne tăcută. Acul extrem de sensibil, dar în primul rând extrem de onest al busolei mele interioare nu arată nordul decât în caz de reuşită totală. Si atunci pot să exclam: am terminat piesa şi un frison iraţional mă străbate, pentru că simt cum am scos din neant o felie de frumuseţe, am participat cu forţele mele la consolidarea frumuseţii şi a armoniei în univers…».
Acuzat cândva pentru o vină obscură, închis de ani buni într-un penitenciar cu misterioase ramificaţii subterane, unde se dovedeşte un deţinut răbdător şi conştiincios, Kosef J. se trezeşte într-o dimineaţă eliberat. Fără să-şi fi dorit. Fără să i se spună de ce. Fără să i se explice măcar ce presupune „a fi liber”. În aşteptarea întâlnirii (amânate sine die) cu directorul închisorii, domnul K. descoperă cu stupoare împrejurimile coloniei. Parcurgând, odată cu „privilegiatul” personaj, serii concentrice de lumi kafkiene, cititorul acestui roman s-ar putea simţi, deloc paradoxal, la el acasă…
„Domnul K. eliberat” este, în primul rând, un omagiu adus lui Kafka. Aceasta carte este însă legată şi de un anume moment din viaţa mea: plecarea din România, în 1987. În România nu avusesem niciodată de gând să scriu un roman care să se raporteze direct la Kafka, scrisesem doar piese legate de lumea kafkiana în care trăisem. Ajuns la Paris însă, am simţit un şoc: şocul libertăţii. Ieşeam parcă dintr-o închisoare şi nu ştiam ce sa fac cu libertatea mea. M-am simţit, brusc, ca personajul lui Kafka, domnul K., dar trăind o traumă în sens invers, altfel spus, nu şocul arestării, ci şocul eliberării». (Matei Vişniec)
