Criza refugiaţilor continuă să amplifice tensiunile dintre liderii celor 28 de naţiuni din cadrul UE, ale căror organisme insistă, deseori cu o retorică fără şanse persuasive, în favoarea soluţionării ei în baza unui acord încheiat la finele anului trecut. Între timp, celor două fronturi pro şi contra integrare (reprezentate îndeosebi de Germania şi Franţa, pe de o parte, şi de grupul de la Vişegrad) li s-a alăturat un al treilea cu o miză aparent pacificantă dar în realitate mult mai „insidioasă”, susţinută de Italia şi de premierul ei, Matteo Renzi.
Perspectiva unei soluţionări care să nu afecteze în mod structural coeziunea UE şi aşa în faza unor încercări ce i-ar putea fi chiar fatale nu se întrevede pentru moment.
Însă nu asupra acestei perspective doresc să mă opresc (în definitiv, trăim în era compromisurilor dictate de corectitudinea politică şi, cu siguranţă, cu titlu „convenţional”, se va găsi o ieşire care să rezolve, fie şi pentru moment, foaia de parcurs), ci despre o cazuistică istoriografică vag şi superficial evocată, cel puţin la noi.
Mi-a căzut în mână o carte a unui istoric italian specializat în epocile revolute ale Imperiului Roman şi ale Europei şi ceea ce m-a frapat a fost teza – vag adusă în discuţie în aceste ultime luni, dar cu siguranţă incitantă în subsidiaritatea ei – că, în fapt, dacă aserţiunea că, neasumată, Istoria riscă să se repete are valoare de axiomă, atunci pericolul revenirii la un „NOU EV MEDIU” nu e doar o discuţie hazardată.
Alessandro Barbero, autorul unui tom cu titlul “9 agosto 378 il giorno dei barbari”, apărută anul trecut la editura Laterza, readuce în prim-plan, cu date statistice şi cu un aparat sursologic indubitabile, momentul primei migrări, declanşată la data mai sus pomenită, a peste două sute de mii de migranţi, în majoritatea goţii stabiliţi pe cele două versante ale Dunării, aşadar pe teritoriile de azi ale Bulgariei şi României. Ce-i drept, ei au fost alungaţi spre spaţiul de Răsărit al Imperiului Roman încă nedespărţit oficial sub presiunea hoardelor de huni, însă, după catastrofala şi neaşteptata înfrângere de la Adrianopole, fluxul migrator a luat drumul Europei, spre ţinuturile italice mai ales.
Istoricul italian reaminteşte teza, împărtăşită şi de alţi cercetători, că bătălia aceea şi, desigur, pierderea ei a marcat începutul unei noi ere, cea a Evului Mediu. De aici încolo, similitudinile nu lipsesc, ba, mai mult, ele devin mai semnificative decât apar la o lectură superficială. Argumentele sunt datorate a ceea ce Barbero numeşte „accelerarea bruscă, dramatică, într-un proces de deschidere a imperiului roman către imigraţia barbară, care deja de ceva vreme începuse să transforme societatea, armata, guvernarea însăşi a imperiului”.
Cum se ştie, împăratul Flavius Iulius Valens a pierit în acea bătălie, însă acceptase deja primirea refugiaţilor alungaţi de huni de pe pământurile lor. Sunt, sugerează autorul cărţii, suficiente argumente pentru a reflecta, cu datele istorice la vedere, asupra a două momente atât de asemănătoare, păstrând, fireşte, proporţiile ce se impun. Angela Merkel nu e… Valens şi, cu siguranţă, nu va risca să devină mai mult decât o victimă „politică”, însă ceea ce diferenţiază cele două momente e faptul că, atunci, cu peste aproape două milenii în urmă, motivaţia romană n-a fost una de natură economică, ci efectiv umanitară.
Acum cauzele umanitare, dacă există totuşi, sunt minore în raport cu cele de ordin economic şi de civilizaţie, fiindcă, adaugă istoricul italian, „Ca şi atunci astăzi există de o parte o lume bogată, ordonată, structurată de legi respectate de cetăţeni.. iar de cealaltă parte popoare ce trăiesc în mizerie şi care aspiră să ajungă într-un sistem ce garantează bunăstare şi siguranţă”.
Întrebarea cea mai dificilă – pe care se sprijină opozanţii deschiderii merkeliene a Europei – este dacă nu cumva tocmai siguranţa locuitorilor europeni nu va avea de suferit.
Ce se va întâmpla până la urmă e încă greu de anticipat, rămâne însă, aşa cum subliniam, această instigare cu care istoriografia ne vizitează deseori şi asupra căreia, striviţi sub o actualitate bulversantă, nu ne mai facem timp să reflectăm.
