Prea ocupaţi cu noile aventuri de sorginte imperialistă militară ale lui Putin scăpăm din vedere mişcări de pe scena politicii interne a Rusiei ale căror resorturi depăşesc, prin gravitatea lor, chiar şi ocuparea cu forţa de teritorii străine. Ce-i drept, unele sunt indisolubil legate de celelalte, interferează şi se susţin reciproc, într-un mecanism derutant, desuet în esenţă, căruia experţi ai domeniului, din afară şi dinăuntru, aceştia din urmă opozanţi decişi ai noului „Ţar”, l-au desemnat sub termenul de de-modernizare a Rusiei. Un coktail de reanimare sovietică şi de nostalgie monarhică, id est ţaristă, îl caracteriza zilele trecute un comentator italian, cândva el însuşi mare fan al defunctului Imperiu Roşu, astăzi mutat, cu bagaje cu tot, spre o „dreaptă” berlusconiană. Şi ce mai contează că tocmai această „dreaptă” încă îl mai idolatrizează pe Putin, considerându-l, în limbajul drag cândva Internaţionalei comuniste, „marele prieten”? Tot aşa cum pentru majoritatea liderilor extremişti occidentali, cu Marine Le Pen cap de listă, acelaşi Putin trece drept cel mai inteligent şi mai brav dintre toţi liderii lumii de azi?
Criza în care Rusia s-a afundat, după evenimentele Crimea şi, mai ales, agrearea teritoriului Ucrainei îşi rezervă, fireşte, un loc aparte în derivele „ideologice” ale Kremlinului, dar în sine nu e decât un pretext pentru mişcări mai profunde şi de un calibru ce pune în joc nu doar viitorul imediat al ţării, ci chiar istoria ei din ultimele două secole.
Despre ce este însă vorba? Întâi de toate, procesul acesta de de-modernizare e denunţat de către criticii putinieni prin incriminarea unor propuneri în Duma de Stat şi în cercurile înalte ale Kremlinului care, dacă n-ar fi afişate şi susţinute cu gravitate propagandistică, ar stârni mai curând râsul decât îngrijorare.
Totul a început, ca un fel de antrenament în sală, cu potenţarea politicii de control al oricăror forme de opoziţie şi, deci, de democraţie la indicaţiile lui Putin însuşi: interzicerea unor media independente (publicaţii, televiziuni, supravegherea internetului şi, astfel, cenzurarea unor reţele de socializare: nota bene, modelul a fost experimentat cu ceva succes în China) şi, prin contrast, „liberalizarea” masivei manipulări a maselor amorfe dar şi atât de diversificate etnic, economic şi social, sub semnul unei propagande naţionist-patriotarde specifice unor epoci considerate nişte coşmaruri ale trecutului.
Semnalul l-a dat Putin înuşi introducând în discursul public teoria ce prezintă Rusia ca salvator al „valorilor tradiţionale” împotriva unei „Europe degradate”, de unde veritabile succesive cruciade emise ca iniţiative legislative ale deputaţilor din Dumă ce propun abolirea a tot ce aminteşte de Occident, de la chiloţeii feminini la ţigareta de marijuana şi, mai nou, până la opţiunea cuprinsă într-un articol scris şi publicat în Rosyskaia Gazeta, oficios al Puterii, de către preşedintele Curţii Constituţionale, Valery Zorkin, în care se făcea apologia „legării de glie”, trista realitate a robiei desfiinţate, în Rusia ca şi în Ţara Românească”, în îndepărtatul an 1861.
Zelosul constituţionalist nu s-a sfiit să gratuleze acel principiu legislativ ca fiind „principalul suport al unităţii naţiunii” şi, de ce să ne mai mire faptul că fapte insignifiante şi fără vreo intenţie politică, precum nişte tineri dansatori siberieni îmbrăcaţi în tilt au fost arestaţi şi judecaţi.
Şi pentru ca absurdul să fie complet – a nu se uita că el, prin probele ficţionale geniale oferite de un Kafka ori Orwell, a acompaniat mereu dictaturile şi regimurile autoritare -, un expert în… modă, el însuşi din cercul mahărilor kremlineni, le-a propus parlamentarilor, într-o conferinţă-lecţie susţinută în faţa şi spre deliciul lor, să revină la străvechiul „kokoşnik”, acel tip de cuşmă cu panglici şi perle purtate de nobilii din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. O opţiune, aceasta, ce-ar constitui un alt mod de suport pentru o viziune distorsionată a democraţiei, aşa cum o prezenta un politolog al lui Putin, pentru care „cetăţenii nu sunt contribuabili, fiindcă statul e unicul contribuabil prin însăşi existenţa sa”.
Şi fiindcă într-un astfel de talcioc politic năzbâtiile trebuie asortate şi cu ieftine populisme, comuniştii nedeghizaţi revin şi ei la reinventarea unui fel de cartele, anuale, care să le asigure subzistenţa celor mai săraci dintre ruşi, transformaţi, desigur, în cobai ai celor mai manipulatoare experimente.
De ce-ar mai surprinde atunci că în imaginarul Puterii moscovite două embleme par a reveni cu aplomb modelator, nu doar opozante între ele, ci aflate tocmai într-un raport dintre criminal şi victimă. Fiind vorba de Romanovi şi de Tătucul Stalin, e uşor de identificat cine e criminalul şi cine victima. Mai greu, dacă nu imposibil, ar fi de explicat ce substraturi – politice şi istorice – i-ar putea aşeza laolaltă, într-un „model doctrinar”?
