Au trecut, iată, aproape douăzeci şi patru de ore de la aventura mea de câteva ceasuri trăită şi experimentată, pe viu, cum se spune, în acel spaţiu al UPU Dolj (secţia de urgenţă, parcă i se spunea), încă neprimitor, mai adecvat scenografiei unui alt film din neorealismul autohton atât de bine văzut în afară. Nu şi …înăuntru. Probabil tocmai fiindcă aici ficţiunea nu mai poate bate …realitatea. Hâdă. Revoltătoare Dar căreia nu i te poţi opune. Pare fără leac.
Am fost toată viaţa mea, îndeosebi în anii, deloc puţini, în care am făcut pe …scribul jurnalistic, foarte apropiat de medici şi de problemele lor, unele cu totul speciale: medici aruncaţi în uitare (când se va gândi cineva să-i cinstească memoria fondatorului neurologiei şi psihiatriei oltene, dr. Sava Lăzărescu, împrumutându-i numele actualului Spital nr. 3?!) cu pasiune pentru profesiune, respect faţă de pacient şi faţă de breaslă, ori alţii din generaţia mea, chirurgi şi generalişti de excepţie, crescuţi miraculos la umbra unor remarcabili mentori ai primilor ani de medicină universitară din Bănie. De aceea, am simţit mereu, în situaţii jenante în care s-au găsit unităţi spitaliceşti ori cadre medicale individuale, un sentiment ambiguu, de chin şi de protest, sub semnul neputinţei de a înţelege gesturi şi erori pe care mai ales această nobilă profesiune n-ar trebui să şi le permită.
Acelaşi sentiment l-am retrăit şi marţi după-amiază în acel loc în care ar trebui să fie evaluată poate cea mai preţioasă dintre toate virtuţile profesiunii de medic: dragostea sau grija – şi îngrijorarea vădită, asumată – faţă de semenul în suferinţă. Cunosc condiţia deplorabilă a sistemului sanitar românesc, supus, periodic, după un odios calendar electoral, unei reforme care, în final, se transformă aproape invariabil în contrariul ei. Nici aici, în secţia de urgenţă, lucrurile nu stau altfel: aparaturi, nu ştiu dacă vechi ori noi, însă mai tot timpul defecte, nefuncţionale; lipsă de cadre şi, cum se observă cu ochiul liber, îndeosebi de cadre mature şi experimentate, trecute prin examenele dure ale acestei „specializări”; locuri de primire insuficiente, cu paturi şi cărucioare în suferinţă, cu o singură baie mai mult defectă şi multe alte neajunsuri ascunse privirilor străine, dar ştiute de cei care trebuie să le înfrunte.
Iată de ce ezit în a arunca, eu primul şi fără discernământ, …evanghelica piatră. Nu neg nici măcar ipoteza că, în circumstanţe date, câţiva medici şi asistenţi din acest sector să fie puşi şi în situaţii de un anumit eroism: de care, evident, în condiţii normale, nici n-ar trebui să fie nevoie.
Şi, totuşi… Un lucru m-a răvăşit şi m-a determinat să mă revolt: atitudinea de totală, jenantă, condamnabilă şi crasă indiferenţă din partea personalului.
Poate că eu însumi sedus de condiţia pacientului …normal, am rezistat tentaţiei de a suna pe cineva „cunoscut” şi, ca într-un stat, presupus la fel de „normal”, m-am supus acestui ritual transformat, în decurs de câteva ceasuri, într-un adevărat coşmar. Înscris într-un registru, mi s-a spus să iau loc pe o bancă şi să aştept că voi fi chemat; n-am fost nici după o oră, nici după două şi, puţin peste trei, am aflat că încă mai era un pacient înainte-mi, asta în condiţiile în care nişte „neni Bebe” tot intraseră, purtaţi de braţe de nişte halate albe etc., etc. Şi, oricât aş fi greu de crezut, mărturisesc că aş fi preferat, în acel balamuc, într-un decor plin de turpitudine, ca măcar o singură persoană din cele zece-douăzeci, nu le-am numărat, ce se aflau acolo de serviciu să fi încercat, fie şi o singură dată, să ne surâdă, să ne dea impresia că ştia de prezenţa noastră, să ne îmbărbăteze, pe toţi odată, dacă nu pe fiecare în parte…N-ar fi fost de ajuns. Ar fi fost însă un semn, minim, ce-i drept, de decenţă şi de cuviinţă faţă de oameni în suferinţă, plătitori de taxe, pentru care opţiunea de a trece prin acel loc e deseori sinonimă cu acceptarea probei purgatoriului.
Măcar atât. Un zâmbet poate şi vindeca uneori, mai ales când el provine de la omul în alb. În absenţa lui, dar şi fiindcă de reformă în sistem e mai bine să se tacă, se stinge şi ultima pâlpâire de speranţă.
