Occidentalii nu sunt deloc favorabili, ca să nu spunem că rămân de-a dreptul ostili administrării unor lovituri militare regimului Bashar al-Assad. Opţiunea merită, fără îndoială, decriptată şi dezbătută serios, cum se şi întâmplă, circumscrisă fiind democraţiei de opinie. Reticenţa occidentalilor se reazemă pe minciună de stat, proferată în urmă cu zece ani pentru justificarea războiului din Irak, care a costat, în evaluarea economistului Joseph E. Stiglitz, laureat al Premiului Nobel pentru economie, peste 3 trilioane de dolari. Atunci, în „coaliţia voinţei”, rolul Franţei de acum l-a jucat Marea Britanie, premierul Tony Blair dovedindu-se indispensabil lui George W. Bush. Războiul din Irak a contribuit la ciocnirea civilizaţiilor, la percepţia unei noi cruciade împotriva Islamului. Mulţi au văzut în strategia americană o intervenţie în disensiunile între sunniţi şi şiiţi, ca parte a unei strategii mai vaste în această cruciadă. Saddam Hussein nu se bucura de sprijinul nici unei ţări arabe, ceea ce nu s-ar putea spune de Bachar al-Assad, care are Teheranul de partea sa. Războiul din Irak nu a fost de „autoapărare” şi nici autorizat de Consiliul de Securitate al ONU, cum menţionează Carta Naţiunilor Unite. Cel de-acum are justificarea unei intervenţii umanitare, folosirea forţei pentru a împiedica încălcări masive ale drepturilor fundamentale ale omului. Un sondaj de opinie realizat de Ifop şi publicat, sâmbătă, de cotidianul Le Figaro exprima ostilitatea masivă a francezilor (68 la sută) faţă de intervenţia militară, într-un moment în care Barack Obama şi Francois Hollande au anunţat, fiecare, că intenţionează să se adreseze concitadinilor. Ce se întâmplă, de fapt? Comunicarea politică, se ştie, este în prezent profund dependentă de mişcările de opinie. Creşterea participării cetăţenilor la dezbaterea publică, graţie reţelelor de socializare, revendicarea pretenţiei de control a aleşilor, uniformizarea personalului şi a gândirii politice sunt o mulţime de factori de care nu se poate face 
abstracţie. Folosirea armelor chimice în Siria, o certitudine, încă nedeplin lămurită de inspectorii ONU, a provocat un val de indignare internaţională, în faţa atrocităţilor comise. Această emoţie colectivă a condus atât pe Barack Obama, cât şi David Cameron şi Francois Hollande să ia în considerare imediat şi măsuri punitive contra regimului sirian. Atât în numele dreptului internaţional, cât şi al moralei publice, care consideră că asemenea acte de barbarie implică inevitabil o ripostă. Dar şi această dorinţă face obiectul unor dezbateri distincte. Prima, cea mai legitimă şi care împarte comunitatea internaţională, se duce pe acelaşi principiu al intervenţiei militare într-o ţară-cheie a Orientului Mijlociu, unde conflictul între sunniţi şi şiiţi este deschis. A doua, care este un examen atent, se duce pe adeziunea sau nu a lansării loviturilor militare contra regimului Bachar al-Assad. Fragilitatea lui Barack Obama, Francois Hollande şi David Cameron în ecosistemele politice respective a contribuit mult la cristalizarea ostilităţii populaţiei. Lăsăm deoparte faptul că Siria nu este baza Al-Qaeda şi democraţia nu se poate impune cu puşca, mai ales în lumea arabă. Mecanismele democraţiei de opinie, prin dezbaterile parlamentarilor, joacă un rol esenţial în campania orchestrării unui vot favorabil în parlamente sau Congres. „Francezii resping cu o majoritatea covârşitoare orice intervenţie”, a titrat, sâmbătă, cotidianul Le Figaro. Şi, paradoxal, numărul celor care sunt de acord cu intervenţia militară a scăzut mereu în ultimele zile. De luat în seamă este apelul miniştrilor Afacerilor Externe din UE, la Vilnius, asupra necesităţii unui „răspuns clar şi forte”. Formulă suficient de vagă pentru satisfacţia celor 28 de ţări ale UE, încât un diplomat a exclamat că „aceste acord este un compromis tipic funcţionării UE”. De acum nu este sigur că dezbaterea publică şi opinia oamenilor vor conta în deciziile care se vor lua în zilele următoare, deşi „elemente importante ale raportului transmis Consiliului de Securitate”, înainte de publicarea formală, s-ar putea dovedi determinante.
