Prima crimă de care am auzit şi care m-a răscolit pentru câteva săptămâni rămânându-mi până astăzi în memorie s-a întâmplat în sătucul în care m-am născut şi când aveam, dacă îmi amintesc bine, nu mai mult de şase-şapte ani. Nişte vecini, din neamuri diferite şi aflate într-o duşmănie mai veche, s-au încins într-un scandal ce-avea să se întindă pe o noapte întreagă şi care avea să se termine cu un omor. O lovitură de topor, mi s-a spus a doua zi, a pus capăt vieţii unui bărbat de nici patruzeci de ani şi pe care mi-l aminteam destul de bine din nişte împrejurări oarecum recente.
Într-o comunitate mică, în care toată lumea se cunoaşte cu toată lumea şi, mai mult, în care, mai târziu, la maturitate, aveam să aflu că majoritatea se înrudeau prin filiaţii mai apropiate ori mai îndepărtate, crima aceea avea să devină un moment crucial: pentru consătenii care o comentau în termeni catastrofici, refuzându-i crimei orice îndreptăţire în ordinea normalului şi deplângând în egală măsură atât pe vinovatul ce-avea să apuce drumul temniţei cât şi pe victima acestuia.
Astfel a pătruns crima în conştiinţa mea de copil, ca o întâmplare abominabilă, cu marja ei de interogaţii ce nu s-au încheiat nici în ziua de azi.
Am fost izbit, mult mai târziu, când, cititor oarecum consacrat al tabletelor lui Geo Bogza din revista Contemporanul, de un adagiu al acestuia – dacă îmi amintesc ca reacţie la dispariţia prematură a lui Marin Preda – potrivit căruia fiecare moarte este o palmă pe care umanitatea în întregul ei o primeşte nemeritat. Iar gândurile acestea cu iz maladiv ivite sub incidenţa toropelii acestui torid început de iulie au sosit luând act de tragediile survenite peste tot în lumea ieşită parcă din ţâţâni, ieşită din orice logică.
După tragedia din Franţa, de-acum câteva săptămâni, căreia i-a căzut victimă un adolescent român de etnie romă şi care a părut să scurtcircuiteze, fie şi pe moment, valul de intoleranţă la români al unei părţi ai societăţii din Hexagon, iată că alaltăieri, într-o localitate din sudul Italiei, s-a consumat un episod similar: un bărbat, de data aceasta, de vreo cincizeci de ani, a fost găsit mort într-o baracă, victimă a unei agresiuni sălbatice, ucis cu pumnii şi cu obiecte contondente de unul ori de mai mulţi călăi.
Două crime ce denotă particularităţi, oarecum izolate, fiind vorba de două fiinţe şi nimic mai mult.
Extrapolându-le însă la o scară mai mare, suntem zilnic, ba ceas de ceas, cu crime încă şi mai abominabile şi care capătă dimensiuni de pogromuri. În Irakul supus, la aproape două decenii de la o intervenţie occidentală cât se poate de stupidă, unui veritabil război civil, cifrele victimelor depăşesc lejer ordinul miilor. Cad seceraţi copii şi bătrâni, civili fără vreo vină, oameni de ordine şi, din când în când, capi ai diverselor batalioane în confruntare, ba pe motive religioase, ba pe motive economice abil camuflate, ba uneori din pură şi netrebnică întâmplare.
Pe pământul ucrainean, moartea şi-a instalat, la peste o jumătate de secol de existenţă paşnică, într-o convieţuire poate forţată, dar nu mai puţin asiguratoare a fluxului cât de cât normal al existenţei, corturile ei funebre: armele, când muzele vor fi tăcut demult iar politicienii preferă trâmbiţele unei propagande mai mult decât ticăloase, seceră sute de vieţi din taberele pe care gustul aventurii şi al resentimentelor istorice le-au pus în mişcare.
În altă parte, prin apele mediteraneene, spre insulele italiene din apropierea coastelor siciliene nu-i zi în care să nu se descopere zeci de mici ori mai mari nave cu imigranţi naufragiate şi abandonând adâncurilor sute şi mii de victime: mame, copii, prunci abia născuţi, bătrâni şi bărbaţi în toată firea în refugiu din ţările de baştină din motive de teamă, de sărăcie, de război etc.
Şi lumea continuă să-şi vadă de… treburile ei: la Bruxelles, totul se reduce de ani buni la nişte dezbateri litigioase, deseori cu aplomb academic, pe care nu le mai salvează de ridicol niciun entuziasm afişat, politicianist, în vreo declaraţie strict formală.
Abia dacă mai avem răbdarea – şi înţelepciunea – de a ne trezi din acest vertij macabru în care ne aflăm cufundaţi spre a ne întreba asupra logicii progresului atât de trâmbiţat pe care omenirea l-ar fi susţinut în faza ei de civilizaţie modernă. Căci dacă hulitul „război rece” a fost compromisul cel mai rău al lumii scăpate din cumplitul măcel al ultimului război mondial, pacea în care vieţuim capătă tot mai mult atributele unei „gheţe”: echivalentul unei ordini pe dos, al cărui motor diabolic este crima pe care doar sărăcia o mai poate concura.
