Într-un fel, la o vârstă înaintată, premierul britanic Theresa May s-a jucat, nepermis pentru un politician versat, „cu focul”. N-a crezut „în ruptul capului” că poate pierde pariul de a obţine o majoritate confortabilă, în Parlamentul britanic, unde deţinea deja majoritatea absolută, în urma unor alegeri anticipate desfăşurate în alte circumstanţe decât cele existente în momentul anunţării lor. Fiindcă multe s-au întâmplat de atunci până joi 8 iunie a.c., înregistrându-se inclusiv două atacuri teroriste. Conservatorii au câştigat alegerile, rămân aşadar principalul partid, dar au pierdut 12 locuri în Camera Comunelor, unde opoziţia laburistă a câştigat 32 de locuri, potrivit rezultatelor cvasi-finale. Aşadar: conservatorii – 318 locuri (minus 12), faţă de 330; laburiştii – 261 de locuri (plus 31); Partidul Naţional Scoţian – 35 (minus 19); Liberal-Democraţii – 12 locuri (plus 3); Verzii – 1 loc (zero) şi alţii 12 locuri. Potrivit estimărilor, participarea electoratului tânăr (18-24 de ani) a fost de 72%, faţă de numai 40% la precedentele alegeri legislative. Sunase ora revanşei pentru generaţia – mai degrabă – pro UE, care acum un an, la Brexit, lăsase totul în seama electoratului în vârstă şi conservator. De altfel, a fost o participare de peste 68%, cea mai ridicată de la victoria lui Tony Blair, în 1997. Nu lipsită de consistenţă s-a dovedit campania lui Jeremy Corbyn, care s-a salvat, într-un fel, de la demiterea din fruntea partidului. A obţinut mai mult decât predecesorul său, Ed Miliband, la alegerile legislative precedente. Denigrat de presa conservatoare şi Partidul Conservator, dar susţinut de societatea civilă, Jeremy Corbyn rămâne „în picioare”. Rezultatul alegerilor anticipate constituie un eşec personal al Theresei May, care are deja zilele numărate în Downing Street. A provocat alegerile anticipate, nefiind obligată. Şi excesul de încredere a dus-o într-o situaţie catastrofală. A găsit – in extremis – posibilitatea unei alianţe cu Partidul Unionist Democrat (PUD), mic partid nord-irlandez, care îi permite să formeze guvernul. Nu este pentru prima dată când conservatorii depind de un partid irlandez pentru formarea majorităţii. În 1996, premierul John Major a avut susţinerea a 9 deputaţi de la Unionist Party. Evident că şi PUD va avea pretenţiile sale. Ieri, Theresa May a mers la Palatul Buckingham pentru a solicita Reginei încredinţarea formării unui nou guvern. Nu puţine voci, inclusiv din propriul partid, îi cer însă demisia în urma acestei magistrale contraperformanţe. Europenii vor avea în faţă o mare perdantă şi un Parlament fără majoritate. Negocierile sunt programate să înceapă la 19 iunie a.c. şi Michel Barnier, negociatorul şef european, aşteaptă să ştie cine va conduce la Londra guvernul, pentru a putea fixa datele calendarului. Dacă Brexitul va fi „dur” a la May – închiderea de frontiere, retragerea de pe piaţa unică – sau va fi promovată versiunea soft a lui Corbyn, cu acces la piaţa unică şi garantarea drepturilor pentru resortisanţii europeni în Regatul Unit, rămâne de văzut. Cum nu puţini români se află în Marea Britanie, unde şi-au găsit joburi, fireşte că nu ne este indiferent ce se va întâmpla.
