Asimptomatici și apocaliptici

0
221

Titlul trimite, neîndoielnic, la o faimoasă carte a lui Umberto Eco de la începutul anilor `60. Apocaliptici și integrați se intitula și în ea autorul investiga o stare de criză, resimțită în acea vreme cu acuitatea unei angoase, mergând până spre condiția unui coșmar. Punctul de pornire era, firește, impactul televiziunii, pe atunci nou și cvasi-exclusivist canal de informare și de educare a unui public masificat și a cărui reacție la contactul cu noul mijloc mediatic se diviza în două atitudini, decis antagonice: una a unor subiecți dispuși să accepte fără rezerve și in corpore mesajele transmise (informaționale, politice și chiar de toate felurile), alții, increduli, debusolați, se comportau ca în fața unui sindrom „apocaliptic”. Primii erau definiți, așadar, integrați, similari unei majorități masificate azi, subjugată a unei infinite game de manipulări, sclavi ai rețelelor de socializare și, în genere, ai internetului și pe care același Eco îi va numi peste mai bine de 40 de ani nici mai mult, nici mai puțin
Într-un fel, povestea aceasta mie personal mi-a amintit de celebra replică pusă de Marin Preda în gura unui țăran dunărean care, la vederea unei girafe într-o grădină zoologică, a clamat bulversanta sentință: „Așa ceva nu se există!”.
Revenind la experiențele trăite de noi toți, mondializate, la impactul cu noul virus și cu consecințele sale multiple la toate palierele vieții sociale și individuale, teza marelui scriitor și, printre multe altele, jurnalist el însuși de calibru, capătă o actualitate, la rându-i „maladivă”. Egală, aș zice, cu bâjbâiala, convertită într-un alai de zăpăceală la care contribuie, în bloc, politicienii noștri cei de toate zilele, ca și mediatiștii, cu puține excepții, ale căror intervenții nu fac decât să sporească buimăceala și să augmenteze sindromul apocalipticului. Grav mi se pare că și unii și alții asumă poziția unor perfecți „diagnosticieni” ai realității, autolivrați unui profesionism deseori tembel. Nu mai invoc aici haosul declarațiilor de la vârful autorităților, cu schimbări de la un ceas la altul, contraziceri, un joc al ipotezelor care conduc la percepția unei frenezii demne de manualele de psihiatrie.
În acest joc în care fiecare își arogă posesia soluției salvatoare, de la starea economiei la normele de conviețuire, într-un troc cu democrația și legislația fundamentală a unui stat de drept și funcțional democratic, ceea ce rămâne în urmă va fi – și deja în act, la noi ca și pretutindeni – disturbările condiției noastre mentale, la care deja fac trimiteri alarmante asociații și organizații de resort psihiatric. Cât despre o posibilă ieșire din acest haos, obiectiv și oarecum natural în esența sa, nici pare a exista o profeție cât de cât onestă. Crudul adevăr rămâne acela că se moare în masă, transformând această nefericită realitate într-o catastrofă cu sau fără vinovați și vinovății, dar căreia i se caută, cu opinteli ce capătă forme „axiomatice” și care fac ca tragedia să intre în mecanismul viețuirii umane curente.
O fi avut dreptate hulitul Marx când susținea că orice schimbare, de la nașterea creștinismului și până la revoluțiile pe care le-a apucat el însuși, începe totdeauna printr-o tragedie. Să fie acesta semnul unei noi lumi, radical diferite de cea în care am trăit? Și nu cumva adaptarea, altminteri proprie naturii umane, se va dovedi unicul colac de salvare? Ori de… mântuire? Cine mai poate consimți. Ori jura?