În cadrul unei conferinţe de presă, procurorul-general al României, Augustin Lazăr, a încercat, pe un ton patetic, să-şi circumstanţieze activitatea de dinainte de 1989, după dezvăluirile descumpănitoare apărute în presă. Nu le-a negat, a încercat doar să le circumscrie la o legislaţie anacronică, existentă în acea perioadă. A dezavuat campania dezvăluirilor, sugerând că e greu să ajungi să meriţi judecata dreaptă, când istoria e scrisă de învingători, şi sunt rare momentele când adevărul se disociază de neadevăr şi virtutea e o răsplată. Misiune deloc uşoară, fiindcă domnia sa nu poate fi un narator obiectiv al întâmplărilor trăite. A fost doar participantul efectiv şi nimeni nu e un martor cinstit în propria cauză. A enunţat scuze pentru acele practici, dictate de legi, cum spuneam, proprii unui sistem politic anacronic. La 9 iulie 1985, procurorul Augustin Lazăr conducea o comisie de propuneri pentru eliberări condiţionate la penitenciarul de la Aiud, un iad pe pământ. La aceea dată, condamnatul politic Iulius Filip, făcuse cerere de eliberare din penitenciar, îndeplinind fracţia din pedeapsă cerută de lege. Ei bine, comisia prezidată de Augustin Lazăr a respins cererea, acceptând că Iulius Filip nu a dat dovadă temeinică de îndreptare, proferând discuţii duşmănoase la adresa conducerii ţării. Întrebarea la care nu se dă răspuns este următoarea: putea Augustin Lazăr “mişca în front” când Nicolae Ceauşescu afirma cu ocazia deschiderii anului universitar, după evenimentele din Cehoslovacia, că “nimeni nu mai pune în discuţie trăinicia şi forţa socialismului în România, chiar dacă nebuni se mai pot găsi şi se vor găsi întotdeauna”. Explicaţiile oferite de procurorul general Augustin Lazăr, la menţinerea în puşcărie a dizidentului anti-comunist Iulius Filip, probează o neînţelegere a lucrurilor, nu din perspectiva unui anti-comunism de peşteră, a unui anti-comunism veninos, ci din aceea a unei decomunizări logice şi fireşti, criteriile de bună reputaţie torpilându-l. Augustin Lazăr are dreptate când afirmă că în temeiul verificărilor CNSAS, al adeverinţelor eliberate, nu a fost considerat că a făcut poliţie politică. Aşa stau lucrurile. Dar faptul că a contribuit prin propria semnătură la neeliberarea din penitenciarul de temut de la Aiud, locul de supliciu al unor deţinuţi politici, îl împovărează moralmente. Niciun deţinut nu era eliberat condiţionat dacă procurorul-şef de comisie şi şeful penitenciarului nu erau de acord, pentru a se putea ajunge în faţa judecătorilor. Rolul comisiilor de eliberări condiţionate din penitenciarele comuniste nu poate fi minamalizat decât cu preţul ridicolului. Augustin Lazăr nu are altă problemă, de ordin juridic, decât una de ordin eminamente moral: Iulius Filip a fost închis pentru infracţiuni politice, mai exact propagandă împotriva orânduirii socialiste. Fireşte, raţionalitatea perfectă este un ideal sinucigaş, dar raţionamentul lui Augustin Lazăr este totalmente deficitar: în condiţiile regimului comunist, neacceptarea compromisurilor era o virtute, iar atitudinile eroice căpătau adesea caracterul unei exaltări imputate sistematic dizidenţilor. Crezând că deţine întregul adevăr, încercând să privească lumea prin ochii adversarilor săi, simţindu-se nevinovat şi drept, nu găseşte în sine nicio părticică de vină, niciun motiv de remuşcare. Şi nu este acuzat, să ne înţelegem, de ultra-radicali ai revoluţiei morale. S-a adaptat circumstanţelor vremurilor de atunci, ca foarte mulţi alţii. Iar semnul distinctiv al democraţiei româneşti, nu a fost spiritul revanşei, ci mai degrabă spiritul milei, toleranţei, compromisului. O şansă tuturor de a deveni mai buni. Situaţia în care se află este una insolită, fiindcă a vegheat ca unii din puţinii dizidenţi din anii ‘80 să nu poată părăsii temniţele comuniste, înainte de a-şi ispăşi ultimile zile de pedeapsă. Afirmând tranşant că nu intenţionează să se retragă din funcţia de procuror general – „Credeţi că ar fi în interesul societăţii?” –, şi-a depus candidatura pentru un nou mandat. Ceea ce e un omagiu involuntar adus unei epoci revolute. Nicio incriminare publică nu îl clinteşte, asumându-şi sarcina istorică de a mântui Ministerul Public, fără a se gândi la propria mântuire. A gustat din onorurile puterii, a avut ocazia să pună umărul, şi a se considera un stâlp al stabilităţii pare anacronic.
