Au înflorit de-a binelea caişii, zarzării şi corcoduşii, Cel de Sus zămislind, iată, o nouă ordine a naturii, capabilă să ascundă din spurcăciunea lumească. Este o revărsare de lumină primăvăratecă, când clară, când difuză. Sub semnul iertării divine, suntem în ajunul marii sărbători a Învierii, sufocaţi de angoase, singurătate, resemnare şi precară dispoziţie sufletească. Nu avem încredere decât în cine ne aprobă şi nu mai iubim nimic în afara propriilor opinii. Distribuim vinovăţii şi injurii, temându-ne să ne bucurăm şi să vorbim despre răbdare şi speranţă. Tonusul încrederii este la cotele lui joase. Trăim vremuri de nesfârşită gâlceavă nervoasă, urlată la tot pasul, semn că Llosa avea dreptate scriind „înmulţită, suferinţa devine abstractă şi nu este prea uşor să te emoţionezi pentru lucrurile abstracte”. Prea multă dihonie şi boscorodeală, cu o voluptate obscenă, într-o ţară săracă şi conservatoare, în care doar groparii, de la o vreme, se pot plânge de suprasolicitare. Dogmele creştine, de care mai ţine seama puţină lume, recomandă, pentru această săptămână, dominată de spiritul pascal, smerenie, păstrarea liniştii sufleteşti, iertarea reciprocă între oameni, evlavie, pentru a ne merge bine tot anul. Cine mai ţine seama de aşa ceva? Toate acestea dovedesc că suntem imuni la morala severă a tradiţiei, la opreliştile, îndeosebi cele etice, îngemănându-ne într-o gloată imundă, condamnată la ignoranţă veşnică. Şi dacă nu avem motive de bucurie, avem, în schimb, motive să ne temem şi să ne simţim uitaţi de Dumnezeu, pentru răutatea care colcăie la tot pasul, alimentată de convingerea iresponsabilă că, pentru a reuşi, nu avem nevoie de nici un înger. Ne temem de tot ce nu ştim, de tot ce ştim, de tot ce aflăm. Şi, totuşi, nădejdea prezenţei în preajmă a Celui care a promis să fie cu noi „în toate zilele, până la sfârşitul veacului” ne mai întremează nemeritata rătăcire. Suntem în ultimele zile din Săptămâna Patimilor. Sărbătoarea Învierii este tocmai sărbătoarea transgresării poticnirilor noastre. Este sărbătoarea îndemnurilor, „Bucuraţi-vă!”, „Nu vă temeţi!” şi a unei promisiuni „Cu voi sunt!”. Credinţa adevărată nefiind altceva decât disponibilitatea la bucurie, în plină încercare, neînfricarea în vremuri înfricoşătoare şi năzuinţa asistării în efortul fiecăruia de ochiul suprem, să ne adunăm din risipirea de peste an pentru câteva clipe de meditaţie. Dacă mai putem. Şi fie-ne calea uşoară, indiferent de ce ne este dat să îndreptăm sau să înfăptuim, cu sufletul curat.
