Thatcher, adorată sau detestată?

0
111

Venerată, urâtă, admirată, huiduită: puţine personalităţi au putut provoca sentimente atât de intense şi diferite precum fostul premier britanic, Margaret Thatcher. Ieri, 9 aprilie, la o zi de la anunţarea morţii sale, presa britanică a făcut referiri la parcursul, profilul, imaginea şi moştenirea „Doamnei de Fier”, figura niciodată contestată de istoria Regatului Unit. În editorialul său consacrat „acestui războinic al politicii”, „The Guardian” aduce un omagiu celei care a influenţat, ca persoană, Marea Britanie, în ultimii 30 de ani şi va continua cu siguranţă să facă acest lucru în următorii 30 de ani. Dar fostul prim-ministru „a fost născut pentru a diviza,” notează cotidianul. Care evidenţiază „calităţile excepţionale şi indubitabile” ale doamnei Thatcher, dovadă că în politică personalitatea e totul. „The Guardian” nu ezită să sublinieze că „moştenirea e lipsită de unitate”, iar individualismul a atins paroxismul, ceea ce s-a întâmplat şi cu cultul lăcomiei. Editorialistul rezumă într-o formulă clivajul creat de Margaret Thatcher: „Nimeni nu ar trebui să danseze pe mormântul său, dar nu merită mai mult decât funeralii obişnuite”. Presa britanică a aplicat literalmente aserţiunea. La stânga, ziarele nu au ezitat să amintească că Thatcher a fost „cel mai urât prim-ministru din istoria Marii Britanii”. Pe site-ul său, „Morning Street” asta face. Pe plan internaţional, cotidianul menţionează că a fost prietenul tiranilor lui Nelson Mandela, i-a mulţumit dictatorului Augusto Pinochet şi i-a lăsat să moară pe republicanii irlandezi. În editorialul său, „Le Figaro”, prin Pierre Rousselin, aduce un omagiu thatcherismului. Se spune că – asta o face lordul David Owen, în cartea sa „Bolnavi la putere” – Margaret Thatcher a fost sănătoasă şi în formă în toţi cei 11 ani cât a fost prim-ministru. Evenimentul decisiv care avea să-i schimbe natura a fost invadarea Insulelor Falkland, în 1992, când a trimis o unitate navală de asalt în Atlanticul de Sud pentru a redobândi un arhipelag mic, puţin important din punct de vedere strategic. Vorba ei – „Bucuraţi-vă” – spusă pe treptele reşedinţei din Downing Street, în urma debarcării trupelor britanice, a fost citată ca un exemplu de hibris. A început apoi să se dispenseze de colegii care nu erau de acord cu ea şi să se înconjoare de cei care îi împărtăşeau opiniile. În timpul grevei minerilor, care a ţinut un an, a fost foarte hotărâtă şi a aflat ulterior, de la dizidentul sovietic Vladimir Bukovski, menţionând acest lucru şi în memoriile sale, că ajutorul sovietic se ridicase la un milion de dolari. „Am primit mai târziu un document care lăsa să se înţeleagă că Garbaciov era întru-totul de acord şi era printre cei care au autorizat plata”. În fine, în 1989 Thatcher părea să nu mai înţeleagă realităţile în care acţiona. Când Zidul Berlinului s-a prăbuşit a refuzat să recunoască faptul că reunificarea Germaniei de Est şi de Vest avea să apară imediat pe agenda politică. L-a avertizat pe preşedinte George Bush Sr. că „dacă nu suntem atenţi, nemţii vor dobândi în pace ceea ce n-a putut Hitler dobândi prin război”, o remarcă absolut ciudată. Hibrisul a devenit evident pe 30 octombrie 1990, când s-a întors în Camera Comunelor după o întâlnire, la Roma, a şefilor de stat din UE, unde, într-o conferinţă de presă, a făcut declaraţii despre ceea ce nu voia să accepte.