Născută la 13-15 iunie 1990, întrebarea cine a adus minerii în Bucureşti nu are încă un răspuns valid. Avem, este adevărat, convingeri, dar nu avem dovezi, avem răspunsuri gata făcute, ca să mai căutăm răspunsul adevărat. Anunţul redeschiderii „dosarului mineriadei”, din 13-15 iunie 1990, este o ştire, între altele. Şi chiar dacă poate prezenta un oarecare interes, acesta este limitat. Să ne întoarcem puţin în timp, mai ales că, prin Gara Craiova, au curs garniturile de tren încărcate cu mineri. Pentru opoziţia de atunci, minerii au fost aduşi de Ion Iliescu. Argumente esenţiale: apelul televizat către populaţie, din seara zilei de 13 iunie, şi mulţumirile finale. Pentru puterea de atunci, în speţă preşedintele legitim abia instalat, minerii au venit dintr-un impuls justiţiar, îngrijoraţi de soarta tinerei noastre democraţii. Că printre ei s-au aflat agenţi ai fostei Securităţii, care ştiau adrese şi oameni şi puteau manipula mulţimile după bunul plac, vinovaţi cu adevărat de huliganismul mineriadei, este o realitate. Fidelii Pieţei Universităţii au comis mai multe erori de apreciere. În primul rând, şi-au imaginat că sunt expresia unei ideologii de masă, că se pot bizui pe milioane de suporteri. Apoi, prost plasată în spaţiu, perturbând circulaţia rutieră, mişcarea de la Universitate a sfârşit într-un derapaj cu consecinţe electorale. Ideea că Piaţa Universităţii a fost expresia unei opinii majoritare este totalmente greşită. Este adevărat că Ion Iliescu nu a înţeles sau nu a vrut să înţeleagă simbolistica Pieţei Universităţii, mecanismul ei pshilogic, relevenţa ei politică. Formulele în care se cerea o întâlnire a acestuia cu liderii Pieţei Universităţii erau contondente, abrazive. La 22 de luni după 22 decembrie 1989, Andrei Pleşu şi Petre Roman s-au aflat într-un dialog cu scriitoarea Elena Ştefoi. Disocierea între 13 şi 14, uitarea completă a zilei de 13 s-a constituit într-o gravă manipulare. Stelian Tănase, scriitor şi, în prezent, director TVR, vorbea de parcă Piaţa Universităţii ar fi avut-o în mână. Şi chiar a avut-o. Prezenţa minerilor la Bucureşti a fost o catastrofă de la un capăt la altul: atac la sediile partidelor istorice, al redacţiei cotidianului „România Liberă” şi la mai multe alte instituţii publice. 13-15 iunie 1990 este un moment cu greutate istorică. Pasul unei dezamorsări a întârziat zile de-a rândul şi, până la urmă, nu s-a mai făcut. Diabolizarea unei singure categorii sociale sau profesionale şi a unui singur om constituie o soluţie leneşă. Puterea, în întregul ei, totalmente bulversată, nearticulată, nu s-a desolidarizat de ororile petrecute în centrul Capitalei. Toată lumea şi-a pierdut capul. Când minerii au revenit, în septembrie 1991, a fost rândul opoziţiei să îi cocoloşească şi să le justifice gestul.
