Marianne Mikko, şefa misiunii speciale a Oficiului pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului (ODIHR), în evaluarea alegerilor parlamentare din România, a afirmat clar şi concis, că prin exprimarea frecventă a preferinţelor politice, Klaus Iohannis a încălcat standardele internaţionale şi angajamentele luate de toate ţările OSCE. Dar… tăcere! Gravitatea unui asemenea comportament n-are mare reverberaţie în ţară. Interferarea cu mult patos a preşedintelui Klaus Iohannis în campania electorală, recunoscută de el însuşi, în alocuţiunea searbădă de luni seara, de la Palatul Cotroceni a fost doar aperitivul, fiindcă în continuare ne-a anunţat că se va implica personal, în negocieri, pentru formarea unei coaliţii „obligatoriu de dreapta”. În acelaşi timp, Klaus Iohannis, în mesajul transmis cu prilejul „Zilei Constituţiei” ne încredinţa că va continua să vegheze „la respectarea legii fundamentale a ţării”. Un munte de ipocrizie. Ceea ce mimează a nu înţelege este că s-au pierdut alegerile de către PNL, şi prin aportul său personal. Dacă anul trecut, de pildă, în diaspora au fost 944.077 votanţi, acum au fost sub 300. Dacă anul trecut Klaus Iohannis obţinea 6,5 mil. voturi, acum PNL are în jur de 1,2 mil. voturi. Ceea ce exprimă o criză de legitimitate populară. Cu toate că n-a reuşit să aibă „Parlamentul său”, Klaus Iohannis vrea cu orice preţ „un Guvern al său”. Fidel şi cât se poate de obedient. Social-democraţii au câştigat alegerile parlamentare la o diferenţă de 5 procente în faţa PNL. Harta ţării este în bună măsură înroşită, la o participare la vot, este adevărat, redusă. Şi deşi PNL şi USR-Plus au împreună 40 de procente, iar prin cooptarea UDMR depăşesc cu puţin 45 de procente, Klaus Iohannis a calculat că „forţele de centru-dreapta au peste 50%”. Se forţează peste măsură dregerea procentajului pentru Partidul Mişcarea Populară pentru a rezolva din dificultăţile coagulării unei coaliţii şi aşa heteroclite, cu destulă încărcătură conflictuală apriorică. Ceea ce caracterizează până acum „opera” creatoare a actualului preşedinte este sterilitatea. Pretutindeni, în Uniunea Europeană, partidul care câştigă alegerile primeşte necondiţionat mandatul de a forma viitorul guvern şi în situaţia în care nu reuşeşte să coaguleze majoritatea necesară, cel încredinţat depune mandatul, preluat de reprezentantul partidului de pe locul doi. Exemple elocvente la îndemână sunt Spania, Grecia, Austria, Suedia ş.a.m.d.. Dar Klaus Iohannis nu-şi asumă rolul de arbitru imparţial, de mediator, cum stipulează Constituţia în vigoare, ci pe acela de preşedinte-jucător, exersat oricum cu mai multă abilitate de predecesorul său. După un an de guvernare, PNL a dovedit că nu are resursele politice necesare pentru a trece ţara prin criza sanitară, iar bilanţul macro-economic este cu adevărat unul îngrijorător. Aşa cum interpretează Klaus Iohannis şi consilierii săi Constituţia României, este similar cu ceea ce făcea Regele. Şi iată ce scria Nae Ionescu prin 1930 într-un articol intitulat „Criza partidelor politice” din „Cuvântul”: „Cine stabileşte formal la noi ordinea de succesiune la guvern? Regele, care după cum se ştie numeşte şi revocă pe miniştrii săi. Dar stabilind ordinea de succesiune, deci acordând unui partid politic mandatul de a forma guvernul, Regele îi acordă totodată prin zestrea guvernamentală, şi majoritatea parlamentară. Aşa fiind, tot jocul politic se reduce, în materie de succesiune la guvern la hotărârea Regelui. Ce elemente obiective se oferă însă reflexiunii regale, în momentul în care Suveranul trebuie să ia o hotărâre. Aderenţe electorale? Nu, de îndată ce procentul în această materie îl dă zestrea guvernamentală”. Cu alte cuvinte, criteriile de selecţie nu erau decât absolut personale şi subiective. Klaus Iohannis este însă preşedintele unei republici, şi nu monarhul ţării. Alegerile au fost oricum inutile, întrucât preşedintele execută ce i se recomandă de la Bruxelles sau Berlin şi nu ce a exprimat voinţa poporului. Deja se vehiculează ca nume de premier Julien Siegfrid Vasile Mureşan, oferta Berlinului, aşa cum Dacian Cioloş a fost şi el la vremea sa oferta Parisului, ne reaminteşte Octavian Ştireanu într-un editorial de pe site-ul eAzi.ro.
