Câte ceva despre istoria adevărată…

Oana Ţoiu, şefa diplomaţiei de la Bucureşti, a explicat –de circumstanţă- votul României, considerat „controversat” în Adunarea Generală a ONU-  la rezoluţia, susţinută de 164 de state, prin care este încurajată folosirea unor hărţi care să redea mai fidel dimensiunea continentelor. Votul Bucureştiului a atras atenţia, în contextul în care Ucraina a criticat faptul că, pe noua reprezentare, Crimeea apare ca aparţinând… Rusiei. Oana Ţoiu, dincolo de simpatiile sau antipatiile cu care este privită, rămâne o prietenă a Kievului prin întreaga sa gesticulaţie diplomatică. A căutat să lămurească lucrurile reiterând poziţia statornică a României în privinţa statutului peninsulei ocupată de… ruşi după 2014. Fără echivoc, din punctul său de vedere, Crimeea aparţine… Ucrainei. Şi va fi întotdeauna a Ucrainei, ceea ce este discutabil. Documentul adoptat de Adnunarea Generală nu are caracter obligatoriu, adică statele nu sunt obligate să elimine proiectul Mercator şi pot să o utilizeze. Formularea şefei diplomaţiei de la Bucureşti „şi va fi întotdeauna a Ucrainei” ar merita… rezerve. E o chestiune de „partaj”, între Federaţia rusă şi Ucraina. Momentan, la nivel discursiv, Moscova invocă, între altele, un referendum, nerecunoscut de europeni, dar şi o întreagă istorie extrem de încărcată. Un istoric de reală ţinută, Orlando Figes, profesor la Colegiul Birbeck – Universitatea din Londra, autor a mai multor cărţi solide despre istoria Rusiei, în lucrarea „Crimeea – ultima cruciadă” (Polirom, 2019), prima care se bazează pe surse ruseşti, franceze, britanice şi otomane îşi exprima uimirea cum Sevastopolul, oraşul gloriei ruse, a ajuns… în afara teritoriului rus. Statutul eroic al Sevastopolului se datorează în bună măsură influenţei exercitate de „Povestirile din Sevastopol” ale lui Tolstoi, citite de toţi ruşii ştiutori de carte. Eroii Sevastopolului, oraşul gloriei ruse, stârnesc sentimente de mândrie şi rămân o componentă a identităţii naţionale, spune undeva Orlando Figes, chiar şi după ce Crimeea fusese „dăruită” Ucrainei, de Nikita Hruscoiv în 1954. Amintirile războiului Crimeei stârnesc ruşilor sentimente de mândrie şi resentimente în privinţa Occidentului. Din ordinul liderului de la Kremlin portretul ţarului Nicolae I, a fost expus în anticamera biroului prezidenţial. La sfârşitul războiului Crimeei un sfert de milion de ruşi fuseseră înmormântaţi în gropi comune, în jurul Sevastopolului. La rândul său, istoricul american William Taubman, în cartea sa „Hrusciov – omul şi epoca sa”, distinsă cu Premiul Pulitzer, considerată cea mai bună carte a anului 2003, de New York Times, Chicago Tribune, Los Angeles Times, Washington Post, The Economist, Toronto Globe and Mail, scrie că Hrusciov avea fantezii în legătură cu extinderea teritoriului Ucrainei. Cunoscând alergia lui Stalin la naţionalismul ucrainian îşi justifica anexarea unei părţi din teritoriul polonez, ca pe un mijloc de „întărire a graniţei”. Cu un deceniu înainte ca Hrusciov să ia Crimeea, de la Rusia şi să o ofere –administrativ- binevoitor Ucrainei, asta o susţine William Taubman, el încercase aceeaşi „şmecherie” (termen folosit de istoric) invocând nevoia de ţărani ucrainieni care să ia locul tătarilor exilaţi de Stalin. Se spune că Stalin ar fi vrut pe lângă ridicarea de monumente în memoria războiului Crimeei, un film patriotic, ca o replică la epopeea de război a lui Alexander Korda despre lordul Nelson „Lady Hamilton”, însă în timpul montajului filmul a ajuns să fie afectat de polemicile războiului rece. Faptul că inamicii Rusiei, din războiul Crimeei –Marea Britanie, Franţa şi Turcia- erau membre ale NATO şi adversare ale nou constituitului Pact de la Warşovia (1955) a tensionat şi mai mult sărbătorirea de către sovietici a centenarului războiului Crimeei.