E un bărbat puţin trecut de 50 de ani, bine grizonat, marcat de semnele vremii şi parcă suferind de cine ştie ce boală ascunsă; tristeţea i se citeşte în ochii încă blânzi şi resemnaţi, locuiţi de o luminiţă tainică din care inteligenţa n-a plecat detot, în ciuda atâtor catastrofe care l-au bântuit.
A venit să se confeseze; ba nu, nu e asta; nu ştie nici el bine pentru ce mă caută: „Ştii, am fost colegi de liceu, nu-ţi mai aminteşti?… Eram la G., cu…” Glasul e aproape plăpând, trădând o mare neputinţă, un fel de lehamite şi e gata să se oprească, de fiecare dată, convins parcă de inutilitatea gestului său. Ş, iată, brusc mi-l amintesc, e V. P. , falnicul şi inteligentul V. P., dintr-a XI-a G., un etern premiant al Colegiului „Carol I” (pe atunci „N. Bălcescu”), pe vremea tinereţii noastre, unul dintre copiii-minune ai acelei generaţii, un specialist al Olimpiadelor de matematică, poet şi cântăreţ în timpul liber, chipeş şi triumfal, curtat de toate colegele noastre mai mari ori mai mici. „Doamne, ce-a mai rămas din el” – gândesc în sine-mi.
„Aşa e, ai dreptate! – intervine parcă ghicindu-mi gândul – ce-a mai rămas din mine, din tânărul de atunci, gata să se ia la trântă cu lumea… Probabil mă vei întreba cum a fost posibil… Ei bine, s-au întâmplat de toate, da, şi o femeie, au fost şi neşanse, însă mai presus de toate orgoliul meu nestăvilit, incapacitatea de a alege în viaţă ce era mai bun, lipsa onestităţii şi a măsurii în faţa unor alternative care mai de care mai ispititoare… Şi, în plus, faptul că n-am ştiut să mă opresc la timp… Totul a început când am dat cu piciorul singurei femei care m-a iubit cu adevărat şi pe care am iubit-o la rândul meu… Era L. colega mea de clasă, frumoasă, inteligentă,cu care făcusem, îţi aminteşti, o pereche de care ne invidiaţi cu toţii. Am pornit la studii, la Bucureşti, împreună, dar curând vedetismul meu, excesul de adulaţie din partea unor dascăli şi colegi, dar mai ales narcisismul meu maladiv m-a stricat şi aşa am ratat nu doar iubirea, nu doar prietenia cea mai curată, ci ceva mai încolo, destinul însuşi…”
L-a părăsit, fiindcă începuse s-o trateze ca pe un bun personal şi, fără să-şi dea seama, s-a aruncat în vertijul aventurilor mondene, ignorându-şi vocaţia, abandonându-şi preocupările, prizonier, apoi, al unei căutări de un donjuanism greţos, în căutarea femeii perfecte şi în care tot ceea ce îşi dorea se regăsea, iarăşi fără să realizeze, în cea pe care o pierduse. „Asta a fost drama, ori, cine ştie, blestemul… Ce a urmat? Fireşte, m-am căsătorit de trei ori, am un copil de la prima soţie, care nu mă recunoaşte… Nu din vina sa, ci a mea… Însă e o altă poveste… lungă şi complicată… şi tristă…. N-are rost, poate ţi-o voi spune altă dată…”.
Lăcrimează discret, încă sub şocul ruinei pe care o resimte cu o acuitate de a cărei veridicitate nu găsesc niciun motiv să mă îndoiesc. Ce i-aş putea spune? Cum să-l oblojesc? Îl întreb de părinţi, amintindu-mi că îi cunoscusem atunci, pe sfârşitul anilor şaizeci, într-un apartament din centrul Craiovei. „Tata s-a stins de cancer imediat după ce intrasem la facultate…Ţi-l aminteşti? Era profesor aici, stimat şi iubit de toţi, cultivat şi dispus să dăruiască… Mama a murit de curând, distrusă, într-o lungă agonie, din cauza nefericirilor mele… Ce-ar mai fi de spus? Am ieşit la pensie medical, la vârstă când încă mai puteam oferi mult şi multe, dar m-am trezit ruinat sufleteşte şi gol spiritual… De atunci nu fac decât să mă târăsc spre… nu ştiu… poate ştii tu mai bine…Nu mă pot ierta, asta este tragedia care mă distruge…”
Şi dă să se ridice şi să se retragă… Îl opresc cu un gest de revoltă surdă şi, o clipă mai târziu, mă întreb dacă nu cumva şi eu mă prefac, am intrat într-un joc fatidic. Dar ce-aş putea să spun? Că-mi pare rău?
Aprindem amândoi ţigara, tragem cu sete de parcă soarta noastră şi întregii lumi ar trebui decisă aici şi acum. Se retrage, cu aceeaşi discreţie şi timiditate cu care intrase. Va mai reveni? Îl voi mai revedea? Şi, în definitiv, ce-i de făcut? Un destin în derivă… Ca multe altele, mii, sute de mii, cine să le contabilizez? Mai ales în lumea de azi, una pe dos, cu curu-l sus, cu o expresie pe care un hâtru personaj din alte vremuri de la mine din sat o decanta cu timbrul şi aerul unui star teatral rostind celebra dubitaţie hamletiană…
septembrie 1998
