Scoţia, Catalonia, Flandra: Separatiştii dobândesc voce

0
35

La 18 septembrie a.c., 4 milioane de scoţieni vor răspunde la următoarea întrebare: „Sunteţi favorabili independenţei Scoţiei?” Decis în 2012, acest referendum este fructul negocierilor dintre premierul scoţian Alex Salmont şi omologul său britanic, David Cameron. Atunci, „yes” or „no”? După ultimele sondaje, scoţienii ezită, în continuare. La 9 noiembrie, catalanii sunt chemaţi şi ei pentru a răspunde la întrebarea legată de suveranitate – „si” or „no” – deşi referendumul consultativ se desfăşoară în pofida cenzurii deputaţilor spanioli. În Italia şi Belgia, alte provincii îşi revendică independenţa, din motive realmente diferite: unii cer independenţă fiscală, alţii dreptul de a nu mai ajuta vecinii mai puţin prosperi. În Catalonia, 60% din populaţie se declară favorabilă independenţei, potrivit unui sondaj publicat în martie de Centrul de studii a opiniilor. Catalanii estimează că aproape 8% din PIB-ul lor, echivalentul a 16 miliarde euro, este transferat anual în restul Spaniei, încât venitul pe locuitor în Catalonia a scăzut la 2.187 euro, faţă de media naţională de 2.195 euro. În Belgia, independenţa flamanzilor este dorită de mai multă vreme. Câştigătoare a alegerilor legislative din 25 mai a.c., Alianţa neoflamandă (N-VA), condusă de Bart de Wever, insistă pe despărţirea Flandrei de Walonia, unde şomajul este de 12%. Tirolul de Sud nu are revendicări economice, cât dorinţa unei emancipări politice. Alipită Italiei la sfârşitul primului război mondial, provincia autonomă Bolzano n-a încetat să privească spre Viena. Majoritatea populaţiei continuă să vorbească un dialect apropiat de germană, chiar după un secol de alipire la Italia. Tirolul se vrea alipit Italiei nu pe considerente economice şi nici culturale. Să revenim la Scoţia, unde s-a consolidat o mişcare independentistă. Clivajul este de natură economico-politică. Scoţia este preponderent „de stânga”, în timp ce restul ţării este conservator. Pentru separatişti, independenţa este percepută ca o posibilitate de materializare a unei politici a statului providenţial, care nu coincide cu a lui David Cameron. Mirajul este însă altul: exploatările de gaze şi petrol în Marea Nordului. În caz de independenţă, Scoţia ar putea recupera 80-90% din producţia de hidrocarburi. Alex Salmond susţine că Scoţia va conserva lira sterlină, decizie care presupune un consens al guvernelor britanic şi scoţian, un angajament politic total pentru o uniune fiscală şi bancară. Partajul nu se anunţă deloc simplu. Dar mai apare o problemă: admiterea în UE. Ar putea deveni Scoţia al 29-lea stat, Catalonia al 30-lea, Tirolul al 31-lea, Flandra al 32-lea? Apoi, o adeziune a noilor state la UE nu se va face automat. Pentru accesul în Europa al Cataloniei sau Ţării Bascilor este suficient ca Madridul să exprime dreptul său de veto. În estul Ucrainei se vorbeşte de „Novorossia”. Născută în luna mai, uniunea „republicilor populare” autoproclamate Doneţk şi Lugansk, sub numele de „Novorossia”, ar putea deveni al 198-lea stat al lumii. Ucraina a calificat deja noile entităţi ca „organizaţii teroriste”. Să mai spunem că Donbasul beneficiază de resurse naturale (cărbune şi minereu de fier), ceea ce îl face principala regiune industrială a Ucrainei.