Există, mai ales din Evul Mediu încoace, o bogată şi variată literatură de extracţie apăsat ezoterică, dublată uneori de un accentuat gust al subversivului. Ignorându-şi postura pascaliană de „trestie gânditoare”, captivat şi, nu o dată, subjugat de fascinaţia obscurului, în cea mai spectaculoasă dintre întruchipările acestuia plasată în regnul diabolicului, omul, ca fiinţă autonomă, nu s-a putut sustrage ispitei de a pune în seama conspiraţiei mare parte a propriilor vicisitudini. Cruciadele şi societăţile oculte, peste care s-a suprapus, malefic şi uzurpator, Inchiziţia însăşi, apoi ordine masonice dublând şi, se crede, ordonând destinul umanităţii peste capul puterilor guvernante vremelnice, au sfârşit prin a crea şi a impune, prin veacuri, cu ecouri puternic recurente în „societatea deschisă” în care trăim acum, un fel de maladie, a scenariilor oculte, responsabile de acele rele pe care nu le înţelegem şi pentru care nu primim explicaţii convingătoare.
Mărturisesc că, oricât de sceptic faţă de o raţionalitate pe care modernitatea timpurile a cartezianat-o mult peste optimismul arhitectului ei francez, am păstrat, constant şi echilibrat, o mare doză de suspiciune faţă de mulţimea de teorii ce evocă, în orice context, prezenţa unor conspiraţii, de cele mai multe ori …străine. Într-un remarcabil articol provocat, chiar în momentul nefericit ce l-a avut ca protagonist, în Italia, pe românul Mailat, Umberto Eco formula atunci o explicaţie axiomatică: inventarea duşmanului, afirma el, e un sindrom al unei întregi practici istorice în care debilitatea propriei identităţi e pusă în sarcina Celuilalt.
De altfel, a nu se uita că acelaşi Umberto Eco, poate unul dintre cei mai străluciţi medievişti ai vremii noastre, desfiinţa, filtrând prin parodie evenimente istorice în parte neclasificate, în cel puţin trei din operele sale narative, existenţa conspiraţiei, reducând-o la nivelul unei simple mitomanii.
În ultima vreme, consecinţă a globalizării (în ipostaza acesteia de „nou imperiu”, la care doi iconoclaşti gânditori încapsulează lumea de azi!), scenarita conspiraţiei a revenit în trombă şi, parafrazându-l pe „tata” Marx – tot mai vulnerabil şi mai …vitreg! -, capătă forma comediei.
Şi, totuşi… În faţa unor tot mai multe şi mai scandaloase întâmplări ce ne intersectează şi ne asaltează existenţa cotidiană, simt cum în mine suspiciunea că atunci când realitatea asumă absurdul şi explicaţiile – unor instanţe politice şi nu numai – se dovedesc nişte şleampete elucubraţii ceva e mai putred decât va fiind Danemarca hamletiană.
Mă refer, cu o obstinaţie generată abundent de o mediatizare zăludă, la ultimele evenimente cu efect anesteziant ce dau impresia puternică a societăţii româneşti intrate deja într-o stare de metastază. Boala e veche, se ştie, viruşi şi bacterii de toate culorile – politice, morale, culturale etc. – au tot măcinat un corp deja debilitat, în 1990, de un lung şi pervers cancer disimulat sub sigla de carton presat propagandistic a „celei mai glorioase” epoci a istoriei naţionale.
Cazul Roşia Montană capătă, la o evaluare sustrasă unor patetisme partizane, măsura unui etalon a unei realităţi ce surclasează orice scenariu s.f. Şi, în ciuda rezistenţei mele la teorii conspirative, nu-mi pot reprima, de data aceasta, suspiciunea că, în spatele atâtor decizii confuze, a întregii devălmăşii generate în jurul acestui eveniment, stăruie nu numai interese de grup, credibile în baza unei bogate cazuistici deja atestate, ci şi o presiune imputabilă unei unor instanţe supra-naţionale. A reduce, aşa cum se insinuează aiuristic în spaţiul public mediatizat cu o gratuitate maladivă, că decizii controversate şi lipsite de orice logică ar fi consecinţa unor mituiri, oricât de substanţiale vor fi fiind acestea, desfide şi cel mai elementar raţionament. Cum să crezi că o guvernare, instalată în baza unei uriaşe investiţii de speranţă şi-ar permite, aproape …planificat, un faliment cu consecinţe imprevizibile pe termen scurt şi mai ales lung cât chiar o şansă istorică? Şi dacă aşa stau lucrurile, nu cumva ipoteza ficţionale, livrate sub etichete ezoterice pe permisivele canale ale media globalizate, tinde să substituie realitatea, uzurpând-o?
Remediul, cel puţin în cazul muntelui aurifer din Ţara Moţilor a cărei istorie legendară sfârşeşte în fumul unui spectacol dizgraţios, e unul singur: o transparenţă totală şi necondiţionată a întregii afaceri, decizie care se află în sarcina actualei guvernări. Timpul ambiguităţilor a apus. Şi, cum răbdarea şi-a consumat ultimele resturi, orice scânteie scăpată prin tranşeele revoltelor, poate oricând aprinde o vâlvătaie cât un dezastru. Şi, oricum, într-o lume în care nimeni nu mai ştie cu precizie cine şi unde deţine monopolul marilor decizii ale Istoriei, e timpul să ştim şi dacă şi în ce fel mai suntem suverani. În propria Ţară. Şi în propria Istorie.
