Am cunoscut, în cariera mea, prea puţini musulmani, mai mult ori mai puţin islamişti, respectiv credincioşi ori atei, spre a-mi putea face, pe viu, o reprezentare mai profundă asupra naturii autenticităţii acestei credinţe în organicitatea structurală a cultului mahomedan. Cu şi, mai ales, dincolo de dogma, pe care, ne place ori nu, orice religie o presupune, o implică şi o impune.
Primul a fost, pe la începutul anilor `80, un irakian rătăcit pe la Craiova, nici nu ştiu dacă m-a interesat atunci circumstanţa ce l-a adus pe aici; ştiu însă că era poet sau, cel puţin aşa se prezenta: m-a şocat atunci, din câte îmi amintesc, faptul că, nefiind un critic al lui Saddham şi al regimului său, afişa mai curând un fel de neutralitate băţoasă. Nu i-am reţinut numele, probabil şi fiindcă suspectam împrejurarea aceea de un absurd aproape neverosimil. Credea în Islam? Îmi amintesc că l-am întrebat împins doar de o curiozitate mai degrabă inocentă; a răspuns afirmativ, pierzându-se, apoi, într-un lung şi obositor discurs pledant.
Pe cel de-al doilea aveam să-l cunosc – mult mai bine, dat fiind răgazul de o lună, procurat de o bursă la Perugia, aproape de Asisi Sfântului Francisc -, iar de la el am avut parte de nu puţine surprize, ba chiar perplexităţi. Inteligent, cultivat, ştia relativ bine şi pe Mircea Eliade şi Eugen Ionescu, era un fan al lui Cioran, îl citise pe Vintilă Horia, citise ceva din şi despre Eminescu, îl admira în mod egal pe Regele Mihai şi pe… Ceauşescu. Până acolo încât n-a pregetat să mă interogheze şi să mă culpabilizeze, în calitatea mea de român, pentru executarea acestuia din urmă. Era algerian şi multe din cunoştinţele pe care le avea – despre conaţionalii mei în special, dar şi despre alţi mari şi atipici gânditori ai Occidentului – îi fuseseră mijlocite de anii studenţiei sale la Roma, prin anii şaizeci. Mi-a spus – şi cred că spunea adevărul -, că terminase printre primii din promoţia sa, cum laudae, cum se spune, fiindcă vorbea o italiană perfectă şi cunoştea literatura italiană în esenţă şi în detalii.
S-a întâmplat totuşi ca tocmai în compania lui să intuiesc, cu destulă înfiorare, câte ceva, poate un eşantion, din partea funestă a unei credinţe radicalizate politic şi militar, nu de litera „Coranului” şi, deci, de spiritul legendarului profet neştiutor de carte ce pretindea a fi primit preceptele direct de la Divinitate (Alah), ci de cohortele de fundamentalişti de azi. Printre altele, se mândrea cu cele patru soţii ale sale, distribuite într-o particulară „diviziune domestică” de el decisă, cu copii multimaterni. M-a urmărit prin ani pledoaria înverşunată pentru fratele mai mic înrolat, în Algeria acelor ani, în de-acum istorice şi abominabile acte de terorism. Inutile s-au dovedit contra-argumentele mele, chiar şi cu referinţe la glorioşi maeştri comuni, de la Sf. Augustin la Dante şi de la Leonardo la Montale şi Pasolini.
Mult mai târziu, peste vreo două decenii, aveam să cunosc, în peisajul mirific de la Curtea de Argeş, câţiva poeţi, cu toţii valoroşi, excepţionali chiar, proveniţi din ţări arabe ori de rit musulman. Un irakian, savant orientalist profesând la o universitate olandeză, un sirian trăitor în Belgia, o tunisiană mare admiratoare a lui Baudelaire; Camus, Malraux, un kosovar, şi el emigrat în Belgia. O săptămână, cât ne-am aflat împreună în ambientul unor seri internaţionale de poezie, am discutat cu ei, împreună şi separat, le-am testat, ca să zic aşa, orientările de paznici ai cetăţii în calitatea lor de vraci ai verbului poetic, dar n-am remarcat nicio fisură, nicio derapare de la linia unui umanism împărtăşit sub semnul justeţei alterităţii legitimate de dreptul la propria identitate.
Mi-au revenit aceste frânturi din memoria aţipită urmărind, într-una din serie trecute, interviul pe Skype luat de o jurnalistă de la Corriere della Sera faimoasei, de-acum, ca subiect de scandal, italience Maria Giulia Sergio, devenite Fatima Az Zahara, înrolată în rândurile armatei Isis, în Siria. Căsătorită, la 26 de ani, cu un albanez, s-a convertit la islam. Studentă la Milano, la Biotehnologie, cochetă adolescentă adeptă a fardărilor ţipătoare, a devenit acum un fel de „preoteasă” a noii sale credinţe, decisă, cum declara, să se supună bărbaţilor violatori, fanaticilor care decapitează femei şi copii sub acuzaţia de vrăjitorie, ca în Evul Mediu.
„Ăştia care sunt decapitaţi sunt ipocriţi, acţionează ca spioni în Statul islamic şi dau informaţii necredincioşilor ca să ne atace…”, urla ea în microfon, cu chipul ascuns sub vălul negru, adăugând sentenţios: „Noi când decapităm pe cineva, spun noi fiindcă şi eu fac parte din Statul islamic, când îndeplinim o acţiune de acest fel, ne supunem shariei”.
Decizia de a-şi reactiva contul pe Skype pare să fi fost impusă de nevoia de a şti ce s-a întâmplat cu familia sa milaneză, tatăl, mama şi o soră mai mică, reţinuţi sub anchetă de către poliţia şi serviciile de informaţii din Peninsulă.
Straniu, nu regretă nimic, doar faptul că nu i-au urmat sfatul de a fi lăsat totul vraişte (casă, servicii, bunuri, dar şi cutumele unei vieţi întregi), ca să i se alăture în zonele siriene militarizate ocupate de Statul islamic. Un stat, cum declara ritos, perfect. Un fel de… Cetate a Soarelui a visătorului înţelept creştin umanist şi conaţional al ei, Campanella? Fiindcă, recita ea propagandistic, „Nu facem nimic aici care să vină împotriva drepturilor umane”. Uitând, fireşte, să indice identitatea căror oameni.
