Cunoscută personalitate a literaturii şi culturii italiene (prozatoare, universitară profund implicată în aventura semioticii italiene şi europene, abilitată şi fină editoare şi în postura, pentru aproape două decenii, de directoare a “Fondulului manuscrise de autori moderni şi contemporani” de la Pavia), Maria Corti e cunoscută publicului românesc şi prin traducerea, la sfârşitul anilor ’70, a celei mai cunoscute lucrări ştiinţifice a sa, Principii ale comunicării literare.
A scris şi publicat, între altele, Metode şi fantasme („Metodi e fantasmi”, 1969), Călătorie textuală („Il viaggio testuale”, 1978), „Fericirea mentală” („La felicità mentale”, 1983), Istoria limbii şi istoria textelor („Storia della lingua e storia dei testi”, 1991), Parcursurile invenţiei („Percorsi dell’invenzione”, 1993); dintre romane, menţionăm Ora tuturor („L’ora di tutti”, 1962), Balul înţelepţilor („Il ballo dei sapienzi”, 1966), Cântecul sirenelor („Il canto delle sirene”, 1989, tradus de §tefania Mincu, la Editura Pontica).
Ultima sa carte de sagistică, intitulată Pentru o enciclopedie a comunicării literare („Per una enciclopedia della comunicazione letteraria”, 1997) şi pe care a tradus-o încă de la apariţia ei în Italia, se doreşte, în chiar intenţia declarată a autoarei, o continuare (un volum doi) a celebrei, de-acum, Principii ale comunicării literare, tot mai intens solicitată de specialişti şi de public, tipărită, deci, în şase ediţii succesive. Continuarea se datorează, deci, cel puţin unui impuls interior (meditaţia particulară asupra destinului Principiilor…), dar şi unuia aşa-zicând exterior (întrebarea repetată de către un anumit public cu privire la reluarea argumentelor acelor Principii ale comunicării literare).
Astfel s-a delineat proiectul ‘enciclopedic’, adică al unei lucrări de prestigiu şi ţinută academică, pe care însă autoarea a gândit-o în forma unei enciclopedii “populare”, scrisă adică pentru publicul larg. În acest prim (nou) proiect, şi-au găsit loc termenii: avantext („avantesto”); intertextualitate („intertestualità); locuri mentale („luoghi mentali”); lumi posibile („mondi possibili”); oralitate/scriitură: trei momente istorice diferite („oralità/ scrittura: tre diversi momenti storici”); personaje ale imaginarului şi ale fantasticului („personaggi dell’immaginario e del fantastico”); real şi realisme („reale e realismi”).
Interesantă şi incitantă e însă forma în care autoarea îşi concepe şi redactează aceşti şapte “termeni” (“voci”) de dicţionar: nici expeditiv şi concentrat, în genul consacrat al lucrărilor enciclopedice (gen UTET-ului) italian, dar nici eseistic prea lasc, în stilul unor dezvoltări detaliate, cu istoric şi spirit polemic, în stilul “istoriilor”literare ori a tratatelor teoretice (precum unele lucrări ale lui Adrian Marino, în literatura noastră).
Maria Corti abordează conceptele enumerate cu aplombul şi dezinhibarea proprie unui cercetător avizat, “vinovat” în parte de chiar producerea şi o anume evoluţie a termenilor înşişi luaţi în discuţie, utilizând un bogat şi inteligent ordonat material bibliografic, într-un stil uşor eseistic care nu exclude, dar nici nu supralicitează, “morga” academică.
“Definiţiile” se articulează la capătul fiecărei demers în parte, în baza unei necesare situări “istorice” şi a unei minime dezvoltări teoretice, referinţele bibliografice, deşi bogate, nu prejudiciază coerenţa discursului, iar cele strict literare sunt împrumutate marilor scriitori din arealul universal, conferind lecturii un plus de plăcere şi confort tot mai rar întâlnit în proiecte de asemenea anvergură.
