Istoriografia română foloseşte pentru participarea Principatelor Unite la războiul ruso-turc din 1877-1878, numele de Războiul de Independenţă. Fiindcă în urma acestuia România a obţinut independenţa faţă de Imperiul Otoman. Au exuszat oameni politicicare considerau că independenţa putea fi obţinută pe cale diplomatică. Pagini de mare vitejie militară s-au scris în bătăliile de la Vidin şi Smârdan, Plevna, Rahova, Opez, Rahova, Lom Palaka, încât am putea spune că independenţa ţării s-a obţinut, aici lângă noi. Trupele ruse obţinuseră, prin tratatul semnat la Bucureşti, încuvinţarea să traverseze teritoriul ţării în drumul lor spre Balcani, cu condiţia respectării integrităţii noastre teritoriale. Astfel, între România şi Imperiul Otoman s-a ajuns, în fapt, la stare de război. Discuţiile premergătoare din Consiliul de Coroană, oraganism neprevăzut în Constituţia vremii, au fost contradictorii, majoritatea pronunţându-se pentru neutralitatea ţării. Cu toate acestea, nici Carol I, nici I.C. Brătianu nu au renunţat la decizia lor. Pe 6 aprilie 1877, Guvernul român a hotărât mobilizarea preventivă a armatei permanente cât şi a rezerviştilor. Istoricii pomenesc de peste 125.000 de oameni, din care efectivele armatei operative au fost de 65.000 de soldaţi, 12.300 cai şi 190 de tunuri. Pe 9 mai/21 mai 1877, Mihai Kogălniceanu a proclamat independenţa României, iar pe 10 mai/22mai, actul a dobândit putere de lege prin semnarea lui de către principele Carol I. Guvernul a mai hotărât încetarea plăţii tributului de 914 mii lei, sumă care rămânea la bugetul ţării. S-au scris pagini memorabile de istorie, cum spuneam, în încrâncenatele lupte duse cu armata română. Există apoi recunoscut un moment extrem de important al desfăşurării războiului. Astfel marele duce Nicolae, după cea hotărât să atace cu toate forţele Plevna, înregistrând pierderi mari, din cauza hotărârii turcilor de a nu ceda, s-a adresat Principelui Carol I cerându-i ajutor. „Turcii, adunând cele mai mare mase de trupe la Plevna ne zdrobesc. Rog să faci fusiune, demonstraţiune şi dacă se poate să treci Dunărea cu armata, după cum doreşti. Între Jiu şi Corabia demonstraţiunea acesata este neapărat necesară pentru înlesnirea mişcărilor mele”. Carol I a devenit comandantul suprem al trupelor ruso-române de la Plevna. Condiţiile de cooperare urmau să fie discutate ulterior. Fortificaţiile de la Plevna ocupau o poziţie strategică destul de importantă, căile de comunicaţii legând Nicopole, Rusciuk, Târnovi şi Filipopolis. Încercuită, Plevna a creat mari dificultăţi trupelor otomane şi după ce Osman Paşa a refuzat oferta de capitulare, în cele din urmă, rănit fiind, a capitulat necondiţionat în faţa colonelului Mihail Cerchez, poruncind să se ridice steagul alb. A oferit sabia colonelului Cerchez, care n-a primit-o, afirmând că trebuie să-l încunoştinţeze pe Principele Carol. Preţiosul trofeu a ajuns în mâinle împăratului Alexandru al II-lea, care intra victorios, alături de Carol I, în Plevna. Concomitent s-au mai predat 10 de generali, 130 de ofiţeri superiori, 2000 de ofiţeri inferiori şi 40.000 de soldaţi. Au fost capturate 70 de tunuri şi numeroase arme de infanterie. Rând pe rând, după victoria de la Plevna, a căzut Vidinul şi apoi cetatea Belogracik. Jertfa românilor a fost una memorabilă. Independenţa României a fost recunoscută de marile puteri pe 13 iulie 1878. A fost recunoscută succsesiv de Austruo-Ungaria, Rusia, Turcia, întâmpinând rezistenţă la guvernul Germaniei – motiv pentru care Carol I a făcut diligenţe pe lângă tatăl său -, Marea Britanie şi apoi Franţa.
