Câştigase tot ce putea câştiga de ceva timp, dar părea că provocările le găseşte oriunde, oricând, oricum. Chewing-gum-ul nu-şi pierdea gustul, devenea chiar mai „taisty”. În fiecare vară, scoţianul hămesit de trofee, de fotbal, revenea pe marginea terenului. Cu privirea ageră, profundă, pentru care ochelarii păreau doar un accesoriu, mereu pregătit să coboare lângă gazon pentru a dojeni un arbitru. Paltonul negru pare acelaşi de acum două decenii, dar nu e deloc ponosit, face parte din personalitatea septuagenarului manager. 13 titluri de campion, 5 Cupe ale Angliei, 4 Cupe ale Ligii, 10 Supercupe ale Angliei, 2 Ligi ale Campionilor, 1 Cupă a Cupelor, 1 Cupă UEFA, 1 Supercupă a Europei, 1 Cupa Intercontinentală, 1 Campionat Mondial al Cluburilor. 38 de trofee cu Manchester United în 27 de ani, plus nenumărate distincţii personale. Deţinător: Alex Ferguson. Numele full: Sir Alexander Chapman Ferguson. Îşi anunţă retragerea, dar parcă nimeni nu-l vede clintit de pe „Old Trafford”. La 71 de ani vrea să renunţe, lăsând în urmă statuia care tronează lângă legendara arenă. „Teatrul Viselor” parcă face o reverenţă la ieşirea din scenă a celui care a făcut din Manchester United un colos. Provenit din preajma şantierelor din Glasgow, cu o carieră de fotbalist remarcabilă, Ferguson a erupt devreme ca manager, câştigând cu Aberdeen Cupa Cupelor în 1983, după ce eliminase Bayernul lui Breitner şi Rummenigge şi suflase trofeul la limită Realului condus de Di Stefano. Cu Manchester n-a avut acces european decât târziu, din cauza prohibiţiei impuse cluburilor din Albion în urma dezastrului pe pe „Heysel”. Dar imediat după ce englezii au fost back in bussines, „Fergie” a marcat momentul cu o nouă Cupă a Cupelor. Dubla lui Mark Hughes în finala cu Barcelona a redeschis drumul către glorie europeană al lui Man şi confirmarea valorii şi charismei lui Ferguson. Statutul căpătat i-a uşurat încorporarea unor vedete greu de convins până atunci să ajungă pe „Old Trafford”, începând cu Eric Cantona şi continuând cu alte nume mari precum Kancelskis, Schmeichel, Yorke, Cole, Barthez, Veron, Blanc, Van Nisterlooy, C. Ronaldo, Rooney, ultimul ademenit fiind Van Persie, tocmai din curtea rivalei Arsenal. Ferguson n-a insistat doar pe vânătoarea de staruri, promovând şi consacrând zeci de talente ale academiei proprii. Generaţia lui Beckham, Giggs, Scholes, Butt şi a fraţilor Neville a făcut furori, însă „Legea Bosman” l-a orientat din nou pe Ferguson spre extra-Albion. Trofeele aveau să vină pe bandă rulantă, statisticienii fiind tentaţi să pună „etc.” atunci când contabilizau vitrina neîncăpătoare a scoţianului. Pasiunea şi încăpăţânarea de a o lua mereu de la capăt, cu un entuziasm nebănuit, i-au adus satisfacţii enorme şi l-au introdus în legendă. Finala de pe Nou Camp cu Bayern Munchen din ’99 a rămas memorabilă, iar inspiraţia lui Ferguson – monumentală. Deşi poseda un cuplu de culoare care făcea furori în atac, Cole-Yorke, Sir Alex i-a ridicat pe pe bancă pe Solskjaer şi Sheringham pentru a-i aduce prima Champions League, după una dintre cele mai dramatice dispute. Retragerea nu putea să-l găsească decât campion, într-o perioadă în care Manchester nu mai este doar la cheremul lui United, fiindcă City s-a ridicat subit pe fondurile arabilor. Dar scoţianul nu a cedat supremaţia decât temporar, aşa cum a făcut şi în perioada avalanşei de staruri aduse de Abramovici pe „Stamford Bridge”. Sir Alex pare decis să instaureze dinastia scoţiană pe banca „diavolilor”, desemnându-l ca succesor pe David Moyes, aşa cum şi el însuşi a preluat ştafeta de la Matt Busby şi Tom Docherty. Accentul de Glasgow, imperceptibil aproape şi pentru cei mai buni cunoscători ai limbii lui Shakespeare va domina în continuare „Old Trafford”. „Las în urmă o organizaţie extrem de solidă” spune în discursul de rămas-bun în care se observă pregnant preocuparea pentru tot ceea ce înseamnă United. Venerabilul manager în palton negru, cu ochelari, agitat, roşu la faţă şi cu chewing-gum în dinţi nu mai mestecă fotbal.
