S-a născut la 13 octombrie 1925, la Grantham, în Lincolnshire, sub numele de Margaret Hilde Roberts şi s-a stins din viaţă ieri, la vârsta de 87 de ani. De la buncii săi, unul galez, altul irlandez, a moştenit gustul pentru discuţii şi temperamentul de luptător. Şcoala privată, lecţiile de pian, lecturile obligatorii la bibliotecă şi cele două servicii religioase duminica au contribuit la o educaţie elevată. Tatăl său, Alfred Roberts, consilier municipal foarte implicat în viaţa comunităţii, în cele din urmă primarul din Grantham, îi va transmite gustul pentru binele public, dar şi preceptele sale morale, cărora le va rămâne fidelă toată viaţa: integritate, loialitate, perseverenţă, importanţa responsabilităţii individuale, refuzul oricărei extravaganţe şi dragostea de muncă. Prin strădania sa va obţine o bursă la colegiul Somerville, din Oxford, unde va fi răsplătită cu o diplomă în chimie şi una în literatura de specialitate. Îşi arată preferinţa pentru Kipling şi se conectează la lectura unei colecţii de 30 de volume. Dintre alte lecturi mai puţin romanţate o fascinează în special lucrarea lui Fredrich Von Hayek „Drumul spre servitute”, această Biblie a neoliberalismului economic. La Oxford militează activ în asociaţia studenţilor conservatori. Şi animalul politic se afirmă în ea. Mediul social o nemulţumeşte. Cercurile de artişti şi scriitori îi sunt ostile şi, fără a o nominaliza, o desemnează „această femeie”. Mult mai târziu, Universitatea din Oxford îi va refuza, ca un ultim afront, titlul de Doctor Honoris Causa, atribuit prin tradiţie tuturor foştilor şefi de guvern. Între 1947-1951, Margaret lucrează ca cercetător chimist, specialist în materiale plastice şi adezive. La 25 de ani se prezintă drept candidat conservator la Dartford, a doua fortăreaţă a muncii în Kent. Eşuează în 1950-1951 onorabil, iar în decembrie 1951 se căsătoreşte cu Denis Thatcher, „al doilea mare om al vieţii sale”, divorţat, cu zece ani mai în vârstă, moştenitorul unui atelier de pictură, înainte de a conduce compania petrolieră Burmah Castrol. Moare în 2003. În 1951, Margaret începe să studieze dreptul şi trei ani mai târziu devine avocat specialist în drept fiscal. În 1953, tânăra doamnă Thatcher aduce pe lume doi gemeni: Carol şi Mark, care vor deveni prioritatea vieţii de familie. Prima victorie în politică: 8 octombrie 1959, când intră în Camera Comunelor. Va deveni, în Guvernul Edward Heath, ministru al Educaţiei, dar în 1972 va fi considerată cea mai nepopulară femeie a anului. Abia în 1975 câştigă prima bătălie majoră. Se va remarca, între 1978-1979, cînd Regatul Unit, paralizat de greve, se scufunda în anarhie şi disperare, ţara fiind considerată bolnavul Europei. Din 4 mai 1979 devine prima femeie care conduce guvernul într-o democraţie occidentală. Înainte de a intra în Downing Street 10, ea recită un citat atribuit Sfântului Francisc Assis: „Unde domneşte discordia, putem aduce armonia”. Timp de 11 ani, lumea va trăi cu „Maggie”. Va fi unul din marii actori politici ai anilor ’80, alături de Ronald Reagan, Mihail Gorbaciov, Helmut Kohl şi Francois Mitterrand. Acesta din urmă o admira cel mai mult. Şi chiar dacă nu vorbeau aceeaşi limbă şi nu s-au regăsit din acest motiv în tete-a-tete (între patru ochi), chiar dacă totul îl făcea să se afle la polul opus faţă de această ingineră chimistă ultraliberală, între ei s-a înnodat o relaţie rară de seducţie şi de înţelegere. Încă de la prima lor întâlnire, ea l-a atras prin forţa ei de convingere şi prin farmecul nedefinit. Jacques Attali, consilier al lui Francois Mitterrand, susţinea că acesta ar fi spus că „are ochii lui Stalin şi vocea lui Marilyn Monroe”. După alte surse, în locul lui Stalin apare numele lui Caligula. Glasul său strident, în ciuda unor lecţii de dicţie luate cu actorul Lawrence Olivier, o particulariza. Între micile obiceiuri: whisiky cu gheaţă, ciocolată şi vitamina B12, după patru ore de somn cotidian. Conflictul din Insulele Falkland, la 13.000 de km de coasta Angliei, reacţia dură în faţa irlandezilor republicani, dar şi a greviştilor, toate acestea completate prin măsuri economice care i-au ieşit, prin marile privatizări – peste 65 – între care Jaguar British Gaz, British Telecom, British Airways, Rolls Royce, BP, British Steel, Rover, producţia şi distribuirea apei şi electricităţii – „antieuropenismul” bine dozat, i-au adus reputaţia de „Doamna de Fier”. De o intransigenţă stupidă faţă de Junta argentiniană, victoria din Atlanticul de Sud aducându-i un triumf electoral fără margini în 1983, când conservatorii realizează cel mai bun scor la Camera Comunelor după 1945. Participă la căderea comunismului european, devine baronesă, cu un loc în Camera Lorzilor. În 2004 asistă, la Washington, la funeraliile prietenului său Ronald Reagan, iar în 2007 acordă un interviu, primul după cinci ani, la BBC. În noiembrie 2009, la invitaţia premierului Gordon Brown, participă la o recepţie în Downing Street pentru dezvelirea unui portret al artistului Richard Stone. Va mai reveni în 2010, la invitaţia noului şef de guvern, conservatorul David Cameron, ocazia unui rămas-bun definitiv de locul unde cunoscuse marile bucurii ale vieţii. (Surse: „Francois Mitterrand – aşa cum a fost”, de Jacques Attali; „Le Monde”).
