Cum s-au inspirat comuniştii de la… anticomunişti

Pentru cei care au trăit în derizoriu şi prin falsul entuziasm al aşa-ziselor “munci patriotice” din perioada comunismului, ar putea părea inexplicabil faptul că acest concept fusese preluat integral de la anticomunişti, mai exact de la legionari, care prin taberele de muncă, mai ales după 1934, când Corneliu Codreanu declara, nu fără mândrie, unui fruntaş fascist italian, că modelul este autentic românesc şi, în consecinţă, el transcede oricare alt model european. Taberele de muncă s-au extins după 1934 în toată ţara, explică Grigore Traian Pop, fost redactor de referinţă al revistei „Ramuri”, în cea mai completă lucrare despre mişcarea legionară din România. S-au înălţat biserici, spune autorul, s-au construit poduri şi podeţe, s-au reparat şi construit din temelii şcoli şi mici spitale, s-au reabilitat şi croit drumuri. Ţăranilor rămaşi fără case, în urma unor calamităţi naturale sau a altor nenorociri, li s-au construit noi locuinţe în timp record, scutindu-i de calvarul de a

întâmpina frigul iernii, sub cerul liber ori în adăposturi improvizate. Şi asta fără a li se cere nimic în schimb. Podeţul, momeala electorală, pentru mai multe guvernări la rând, pentru mai multe partide care le-au promis unor săteni izolaţi de lume, uitând de el imediat după victoria în alegeri, era construit fără nici un discurs electoral. Pragmatismul moral se dorea puterea exemplului. Ce vrem de fapt să spunem? Nimic altceva şi cu atât mai puţin în planul resuscitării unor sentimente tonice sau resentimente, faţă de legionari, care au sfârşit, cum bine se ştie, rămânând însă în istorie tuşaţi de trăsăturile lor malefice, în manieră expresionistă. Comuniştii nu au uitat că fuseseră consideraţi duşmanii lor naturali, iar partidele cu ascendenţă interbelică au rămas încredinţate că ar comite un adevărat act de trădare, dacă ar ignora faptul că unii dintre fruntaşii lor, chiar dacă ne referim doar la I.G. Duca, Armnand Călinescu, Virgil Madgearu şi Nicolae Iorga, au fost asasinaţi de legionari, simpatizaţi însă de mari filozofi şi scriitori ai neamului, precum Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Vasile Băncilă, Ion Barbu sau Petre Ţuţea, listă întregită cu alţi „practicanţi” legionari ori doar simpatizanţi, precum Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu (până la excesele din 1940-1941) Nichifor Crainic, Dan Botta, Sextil Puşcariu şi alţii. Să revenim însă la prostia rotundă şi rece care s-a rostogolit în timp, fără zăgaz, dar şi fără noimă. Cum spuneam, aşa-zisul concept de „muncă patriotică” sau voluntară nu este de sorginte comunistă, motiv pentru care s-a şi renunţat la el, fără comentarii de prisos, invocându-se doar motivul care aparţine unei perioade revolute. Numai că lucrurile nu stau deloc aşa, dimpotrivă. Şi aici nu este vorba doar de sintagma în sine, ci doar de ceea ce presupunea ea, ca demers moral substituit austerităţii şi chiverniselii. Astăzi, când nici măcar la plantarea pomilor, prilejuită de „Luna Pădurii”, nu mai este posibilă o mobilizare curată a tinerilor, precum şi a vârstnicilor din localităţile doljene, ca să nu mai vorbim de ceea ce am trăit în timpul inundaţiilor, putem reflecta şi, de ce nu, reabilita practici realmente demne prin ceea ce presupuneau în debutul lor.