Deputatul independent Remus Borza face săptămânal, pentru site-ul DCnews, o interesantă retrospectivă a evenimentelor importante – Borza Analytica – reprimându-şi pe cât posibil orice parti-pris. Despre noua respingere a deputatului de Dolj, Lia Olguţa Vasilescu, reaminteşte că din perspectiva celor mai recente clarificări din partea Curţii Constituţionale, pe motive de legalitate, preşedintele poate respinge de câte ori vrea o propunere, privind numirea unui ministru. Dar pe motive de competenţă şi oportunitate, în aceste cazuri, poate refuza o singură dată. Încât, explicaţia oferită, prin scrisoarea preşedintelui Klaus Iohannis, premierului Viorica Dăncilă, în ceea ce o priveşte pe Lia Olguţa Vasilescu, este cel puţin hilară. Dar Remus Borza mai pune un accent interesant şi insolit: „Olguţa Vasilescu este un om de acţiune, un ministru care a dovedit că poate performa. Şi aici e problema (…) Să nu gireze un potenţial prezidenţiabil. Dacă şi-ar asuma reforma adminsitraţiei publice locale – cea mai mare gaură neagră a bugetului de stat – care mănâncă 34 miliarde euro anual, ar putea fi un prezidenţiabil cu foarte mari şanse”. Acesta este raţionamentul, repetăm, al deputatului independent, Remus Borza. “Omul poate fi nimicit, dar nu învins”, frază devenită deviza antropologică a lui Hemingway, poate i se potriveşte şi Liei Olguţa Vasilescu, dotată cu curajul pescarului… Santiago. Respingerea desemnării deputatului de Dolj, Lia Olguţa Vasilescu, pe larg dezbătută şi în media, de pe aliniamente diferite, a fost reluată şi de premierul Viorica Dăncilă, în şedinţa de guvern, aceasta exprimându-şi consternarea pentru refuzul unei persoane „cu vastă experienţă”, care a gestionat cu succes două dintre cele mai complexe legi: legea pensiilor şi legea salarizării unitare. Motiv pentru care, în opinia premierului, argumentele folosite sunt necredibile. Ministerele Dezvoltării Regionale şi Transporturilor, două portofolii care gestionează proiecte de investiţii extrem de importante, îşi desfăşoară momentan activitatea fără miniştri titulari. Aşadar, după ce în precedentele refuzuri se invocaseră tot felul de motive puerile, în ultima scrisoare remisă premierului Viorica Dăncilă, preşedintele Klaus Iohannis aduce nu argumente, ci pretexte, menţionând faptul că Lia Olguţa Vasilescu nu are experienţa în materie, necesară promovării şi gestionării politicilor publice guvernamentale la nivel naţional, în domeniul complex al dezvoltării regionale şi administraţiei publice. Ultima scrisoare, ca şi precedenta, din păcate nu convinge pe nimeni. Argumentaţia este fadă, superfluă şi lipsită de credibilitate. Trecem peste mandatele de primar al Craiovei, în care persoana în cauză, Lia Olguţa Vasilescu, a lăsat însemne durabile şi ne vom referi la altceva: cel puţin patru ţări europene, membre NATO – Germania, Franţa, Italia, Spania – au ca miniştri ai Apărării femei, respectiv pe Ursula von der Leyen, Florence Parly, Roberta Pinotti şi Margarita Robles. În cheia comunicatului emis, ar fi trebuit ca nici una să nu fie desemnată, fiindcă nu are nici cel puţin „stagiul militar” efectuat, ca să nu mai vorbim de alte cunoştiinţe de strategie militară. Sigur că toată povestea trebuie privită într-o abordare eminamente politică, deşi coabitarea presupune o bună convieţuire a divergenţelor, nicidecum o suspendare a discernământului moral. Iar responsabilitatea prezidenţială nu are comună măsură cu umorile şi sensibilităţile private. Chiar dacă, prin anumite declaraţii, deputatul de Dolj, Lia Olguţa Vasilescu, l-a iritat pe preşedinte. Nu este de trecut cu vederea şi faptul că deputatul Lia Olguţa Vasilescu era singurul ministru al Doljului, în guvernul condus de premierul Viorica Dăncilă. Faptul că Doljul continuă să rămână, cel puţin din perspectiva rezultatelor ultimelor alegeri, un bastion al social-democraţilor, ar putea sa deranjeze. Dar o astfel de sancţiune este realmente anti-democratică şi loveşte PSD-ul chiar unde-l doare. Fiindcă Lia Olguţa Vasilescu este şi unul dintre vicepreşedinţii, la nivel naţional, ai partidului. Ciudată situaţie, într-un moment în care, mai nou, am fost puşi în situaţia să declarăm deschis pe cine „iubim” mai mult: SUA sau Germania. Asta ne mai lipsea.
