Emmanuel Macron, deloc într-o bună poziţie pe scena europeană, nu s-a mulţumit să transmită doar câteva mesaje, în faţa ambasadorilor convocaţi la Elysee, luni, 6 ianuarie a.c., ci a reluat ofensiva pe toate fronturile. Cu Francois Bayrou la Matignon (cât va rezista), preşedintele francez a considerat că e timpul să i se audă vocea în plan internaţional şi pe teren european în special. A ales prost momentul. În timp ce Francois Bayrou nu se ştie cât va putea respira la Matignon, liderul de la Elysee a încercat să anunţe „trezirea”, cum s-a spus de la Bruxelles, partenerilor europeni. Dar, din păcate nimeni nu îl mai ia în seamă şi e trist. Ursula von der Leyen, şi aşa în relaţii reci cu Parisul (după semnarea acordului UE-Mercosur), este în convalescenţă cu o pneumonie severă, cancelarul Scholz în campanie şi realmente anemic, în timp ce Giorgia Meloni se află în graţiile lui Donald Trump căruia i-a făcut (pentru propriile interese) o vizită la Mar-a-Lago, iar Antonio Costa, noul preşedinte al Consiliului European, încă nu crede că a acces într-o asemenea funcţie. Donald Tusk, premierul Poloniei, a preluat preşedinţia rotativă a Consiliului cu o ambiţie declarată: securitatea Europei. Care nu înlătură ambiguitatea. Securitatea europeană sau securitatea euro-americană, cu arme americane? Să lăsăm pentru moment posibila instalare la Viena a unui nou cancelar Herbert Kickel, un eurosceptic pe lângă care Viktor Orban poate părea un eurofil cumsecade. Macron este impacientat literalmente, şi nu ascunde asta, de sosirea la Casa Albă a lui Donald Trump. O observaţie alarmantă a liderului francez: producţia de arme a Rusiei este egală cu cea a tuturor europenilor la un loc. Trebuie investit masiv în apărarea continentală. Dar cine ameninţă continentul? Pilonii esenţiali ai viitoarei apărări europene ar putea fi un scut antirachetă comun, mijloace de blocare sofisticate, muniţii ghidate de la distanţă şi pe termen lung o nouă generaţie de nave de luptă. Olanda se opune, polonezii sunt indecişi, germanii s-au retras. Cheia problemei: banii. Confruntat cu multe îndoieli, fiindcă anul a început în ceaţă, Macron rămâne categoric în privinţa războiului din Ucraina: nici o soluţie nu poate fi găsită fără ucraineni, nici o soluţie europeană de securitate fără europeni şi nici o soluţie rapidă, care implică o capitulare a Ucrainei, nu este acceptabilă. Cu alte cuvinte, europenii va trebui în cele din urmă să suporte cea mai mare parte a poverii financiare şi militare. „Nu putem, ca europeni, să lăsăm Rusia să câştige în Ucraina (…). Nu o putem face pentru ordinea internaţională, nu o putem face pentru propria noastră securitate”. El a subliniat „globalizarea” conflictului de către Moscova, prin Iran, China şi Coreea de Nord. Ceea ce n-a spus este altceva: deteriorarea relaţiilor dintre Paris şi Moscova, şi din cauza intereselor… în Africa. Pe 28 noiembrie, în decurs de câteva ore armata franceză a pierdut două noi poziţii pe continentul african: Senegal, unde se afla de 200 de ani şi Ciad unde staţiona de 40 de ani. Când cei 1.350 de militari vor părăsi aceste două state, Franţa va mai rămâne cu 3 baze în Djibuti, Coasta de Fildeş şi Gabon (mai puţin de 200 de militari faţă de 8.500 în 2022). Din Mali, Burkina Faso şi Niger, unde s-au ars drapele albastre albe şi roşii, francezii s-au retras în 2022 şi 2023. Relaţiile dintre Paris şi Alger (care şi-a retras ambasadorul de la Paris la sfârşitul lunii iulie anul trecut) s-au deteriorat rău, şi rolul Franţei în suveranitatea ţărilor africane a fost vehement contestat. Consecinţele negative ale intervenţiei franceze în Libia care au destabilizat Sahelul sunt reiterate. Nici o ţară africană nu este ostilă Rusiei şi nu s-a alăturat sancţiunilor. În fine, fără să-l numească direct i-a transmis un mesaj lui Donald Trump, că SUA nu au nici o şansă să câştige ceva, dacă Ucraina pierde. Câte ţări europene vor fi pregătite să-l urmeze pe Macron, dacă Donald Trump va cere încetarea luptei nu a spus.
