50 de kilometri sunt de la Craiova până la Secu, comuna santinelă între dealuri împădurite sau cultivate, flancate de aşezările Greceşti şi Argetoaia, la drumul judeţean (DJ 606C) ce duce în judeţul limitrof, Mehedinţi. Până la ultima împărţire administrativă, Secu a şi făcut parte din raionul Strehaia, încât alături de satul de centru, cu acelaşi nume, apoi Comănicea şi Şumandra, avem şi Smadovicioara de Secu, o aşezare cu acelaşi nume, aflându-se şi dincolo de hotar. Nu se ajunge greu la Secu, şi ca peste tot în zona colinară privirea e mângâiată, în aceste zile autumnale, de un peisaj de-a dreptul bucolic. Dar atât, fiindcă realizezi repede că oamenii locului – peste 1.000 de suflete – şi-ar fi trăit viaţa altfel, dacă soarele care ne luminează – azi – ar fi răsărit mai devreme. Istoria comunei destul de interesantă, deşi rareori se pomeneşte numele ei, s-ar cere amănunţită, dar o face bine istoricul Dinică Ciubotea („Din istoria satelor comunei Secu” – Editura Helios – 1997) într-o monografie insolită, bine documentată, după ce în tinereţe fusese profesor la Şcoala generală de aici. Menţionate sunt bisericile comunei, care se bucură fiecare de descrieri competente, atestându-se vechimea lor. O mână de oameni, în cel mai deplin înţeles al sintagmei, risipiţi prin văi priporoase, strânse bine în chingi de verdeaţă, cunoscându-se ceva mai adânc, între ei, decât locatarii unui bloc de ieri sau de acum, ce îşi trântesc zi de zi uşa în nas, s-au bătut de când se ştiu pentru ce e al lor. Şi pentru adevăr. Şi încă n-au izbândit. La 39 de ani, tehnicianul silvic Dan Victor, convins că nu e bine să rămâi întruna tot ce ai fost, a ajuns primarul comunei pentru prima dată. Când succezi unuia cu două decenii în funcţie nu e prea simplu, dar Dan Victor, un bărbat clădit fără zgârcenie, dârz din cale-afară şi greu de îndoit, a găsit în lumea aceasta cu rosturi ştiute pe dinafară că poţi trăi şi altfel decât răbdător şi pasiv. Se întâmplă, însă, ca într-o poveste de necrezut, la Secu nu puţine lucruri misterioase, după ce la alegerile locale din vară, fiul fostului viceprimar, un anume Remus Daniel Popescu, a fost reţinut pentru mită electorală. Pentru ca, apoi, fânul unui gospodar al comunei, din „aripa” actualului primar, să fie incendiat, cum s-a întâplat şi cu un pavilion apicol al primarului. Absenţa unui poliţist statornic, după mutarea „fostului” – Craiu Robert – se face resimţită, paleativele nedovedindu-se prea inspirate. Tachinat prin provocările unor rătăciţi, Dan Victor, în care dăinuie fibra pădurii, are în grijile de azi administrarea unei colectivităţi de oameni, care l-a investit cu încrederea lor. Bântuit de tenacitate şi spirit gospodăresc tânărul primar a pregătit şcolile din Smadovicioara şi Comănicea ca niciodată, încercându-l o mulţumire sufletească. Are o agendă cu destule „ţinte”, unele imediate. De la descurajarea braconierilor învăţaţi să vâneze la lumina hoţească a farurilor, la buna administrare a comunei, e un drum nu chiar uşor de parcurs. Dan Victor crede că o va scoate la capăt, mai bine decât predecesorul său. Adică va face ceva pentru oamenii comunei, pentru ai lui, care sunt toţi. Deşi aşezarea bătrână, lasă impresia că se topeşte în timp, aidoma unui vârstnic care îşi rememorează cu dificultate tinereţea.
