Există, bag seamă, un simptom al repetitivităţii nu doar la scara istoriei, ci şi a succesiunii generaţionale.
În primul caz, revenim la teoria uitatului gânditor Giambattista Vico, cunoscută sub genericul corsi e ricorsi, statuând recurenţa, ca organică şi, deci, predeterminată (de providenţă, credea el) a celor trei cicluri distincte (epoca primitivă şi divină, epoca poetică şi eroică şi, ultima, cea civică şi, ca atare, umană), în al doilea rând, sub semnul nietzscheanului – şi eliadianului –eternei reîntoarceri, fenomenul repetitiv ar fi dat şi în destinul individual. La urma urmei, aserţiunea aceasta pare atestată şi de înţelepciunea populară, mai ales când se consideră că, intrând în vârsta senectuţii, redevenim copii.
Conflictul generaţional (cât se manifestă, incluzând şi complexul oedipian freudian) devine, într-o astfel de abordare, mai detensionat, graţie unui filtru de înţelegere ceva mai permisiv, într-o „dialectică” a sa, nu tocmai proastă, cum ar fi definit-o un Noica. Intră, mai precis, într-o sferă a unui firesc în ciuda gustului nu o dată fad pe care îl generează. Şi tot în acest cadru mi se pare mai potrivit să supunem judecăţii apariţia şi potenţarea, cu vârsta, a nostalgiei, nu ca maladie, cum ne sugerează povestea termenului cu origini prin armata elveţiană de prin secolul al XVII-lea, ci ca manifestare, şi organică, a sentimentului risipirii unui patrimoniu trăit cu intensitatea unei pierderi.
Poate că în termenii unei astfel de perspective şi-ar găsi rezolvarea şi multe dintre neînţelegerile irumpte şi în ultimele zile şi săptămâni în dezbaterile publice de la noi. Riposta unor elitişti, la o referinţă altminteri nuanţată a unui istoric, în apărarea zgomotoasă a unei aşa-zise generaţii FB îşi compromite pretenţia de rezonabilitate dacă e repusă în termenii de mai sus. Căci refuzând de facto şi, uneori, pro forma, apartenenţa la categoria „apocalipticilor”, în sensul aporiei propuse de Umberto Eco încă de mai bine de o jumătate de veac (e vorba de lucrarea sa „Apocaliptici şi integraţi” de care am mai discutat în acest colţ de pagină), ei se autodenunţă drept „integraţi” cu o etichetă care ţine, de multe ori, de modă. Ori de o frugală oportunitate – de a ieşi în faţă – pe care nu sunt dispuşi s-o rateze.
E de înţeles că marele filosof italian Vico – cândva un punct forte de referinţă pentru marii gânditori germani şi, mai de curând, fertil în studiile culturale transoceanice – apelase la acel triunghi de statuare a Istoriei lumii cu scopul de a institui, în confruntarea cu Descartes, o altă, mai estetică, premisă pentru schimbările radicale ce prevesteau, prin şi cu Iluminismele anglo-franceze, o epocă nouă, la orizont, pe care n-a ezitat s-o numească eminamente umană. Substratul demersului său era că, în sfârşit, anticipând procesul de secularizare, Omul era chemat să devină Subiect al Istoriei, mizând, prin excelenţă, pe instrumentul Raţiunii.
Numai că, premonitor, lăsase deschis jocul cursului şi al recursului ca un criteriu al unei predestinări, fără însă a anticipa competiţia dintre actanţii acesteia, ai predestinării ca emblemă a unei divinităţi. Iar jocul s-a re-ciclat, cum se vede, pe fondul unei ciclităţi repetitive căreia omul ca subiect slăbit (în postmodernitatea tasată de un grav proces de disoluţie: inclusiv al unui set valoriseculare) nu-i mai poate opune soluţii salvatoare.
Şi poate că sentinţa unei apocalipse atât de supralicitate – deseori într-o bezmetică fugă după senzaţional – e doar simptomul, nu al unui sfârşit (al Istoriei şi, deci, al Omului), ci doar un recul (ricorso), o revenire pe axa acelei spirale a evoluţiei, de unde se aşteaptă un alt-nou act resurecţional. Şi nu neapărat o epocă a Post-Omului, cum se hazardează nişte profeţi prea gălăgioşi, ci a Omului ca Subiect tare al propriei sale Istorii.
