A mai căzut un mit ?

0
37

A mai căzut un mit: iată sloganul sub care s-a circumscris în ultimele două zile arestarea lui Sorin Oprescu, primarul general al Bucureştiului, ridicat încătuşat duminică din somptuoasa-i locuinţă din Ciolpani. Vânătoare de rating, presa nu putea să rateze o ocazie cât o pleaşcă şi, în forma de-acum legitimată dincolo de minime canoane ale deontologiei, „ridicatul” Oprescu e deja condamnat, în baza unor acuze scăpate „pe surse” într-o manieră devenită deja sport naţional, în timp ce prezumţia de nevinovăţie, invocată cu o lejeritate ipocrită, nu contează mai mult decât virgula dintre subiect şi predicat.

Dincolo de spectacol, ambientat gustului scandalului de care suntem molipsiţi cu toţii, câteva întrebări rămân din păcate fără răspuns.

Una dintre ele vizează chiar calificarea de mit; de fapt, descalificantă dacă ne gândim că, măcar la nivelul unei elementare semantici, uzul său e cu totul nepotrivit, din moment ce angajează resurse ale imaginaţiei: or, aici, ca şi în şirul altor întâmplări şi persoane similare, e vorba de o realitate a cărei consistenţă ariceşte pielea.

Cea de-a doua, ceva mai sofisticată pentru orizontul de înţelegere al publicului larg cuplat la şcoala cancanului şi, eventual, a culturii telenovelistice, se cuvine legată de partea antonimică a mitului, mai precis de prăbuşirea sa. Într-o terminologie ceva mai aplicată, o putem numi demitizare. În ce mă priveşte, aş propune terminologia – pe urmele lui Nietzsche – aşa-zicând „dialectică”, de vrăjire şi dezvrăjire; mai potrivit, cred, înainte de toate prin faptul că în ecuaţia ei intră şi presa şi, într-un anumit fel, şi noi toţi, de vreme ce mitul (vraja) au /am creat-o şi, aşijderea, treziţi din iluzie, dezvrăjiţi adică, o aruncăm la coşul de gunoi.

Nu l-am agreat pe Sorin Oprescu niciodată: discursul său „şmecheresc”, cuplat cu o autosuficienţă agresivă, reflex al tipologiei raskolkoviene că „totul este permis” cu condiţia să deţii tehnica măsluirii jocului,  m-au alertat de la început. Pe deasupra, m-a iscodit o întrebare pe care surprinzător (sau nu?) puţini şi-o asumă acum şi în răspunsul căreia pare să se înscrie una din motivaţiile mai adânci ale virusului corupţiei în societatea noastră: ce anume îl poate determina pe un chirurg, cu oarecare notorietate în breaslă, să se arunce în politică? Mă tem că invocatul şi retoricul ataşament la binele comun nu convinge pe nimeni; poate că un spirit al aventurii e de luat în seamă, dar insuficient în legitimarea unei opţiuni cumva temerare.

Rămâne dorinţa de vizibilitate, cum se preferă a i se spune vedetismului în lumea noastră, acel loc în faţă intrat în „politica” lui Moromete, nevoia maladivă de a accede în capul trebii care tulbură minţi, întunecă judecăţi, distruge destine.

Şi mai rămâne, nu ultima, întrucât cea mai importantă şi mai litigioasă dintre toate, problema banilor, a căpătuielii: mita, suport, cauză, efect al corupţiei, de-acum aproape instituţionalizată şi în jurul căreia orbităm cu toţii într-o bezmetică odisee ce ne păstrează branşaţi la o istorie de calvar.

De fapt, abia de aici ar trebui începute analize, căutate răspunsuri, disociate motivaţii, în perspectiva identificării întregii cazuistici ce stă la baza acestui îngrozitor flagel care este corupţia şi care, în aceste ultime decenii, a atins cota unui cataclism social gata de o implozie devastatoare.

Dar despre acest aspect într-o intervenţie viitoare. Fiindcă, vinovat ori nu, Sorin Oprescu poate reprezenta un caz în ale cărui determinări să subziste o parte din mecanismul de autopropulsare a corupţiei. De la noi şi de peste tot.