Ceva în plus, despre Nicolae P. Romanescu

0
516

Intitulată „Trei generaţii, 1848-1983” (Ed. Vitruviu – 2020), sub semnătura doctorului Nicolae N. Romanescu, unul dintre cei 6 copii al lui Nicolae P. Romanescu, primar al Craiovei în mai multe rânduri (1898, 1901-1905, 1914-1918, 1929), deputat (1884-1921), senator de drept, cartea aduce un plus de informaţie, nu exhaustivă, menită să completeze ceea ce ştiam, şi merită să cunoaştem, despre personalitatea distinsului om politic, prin bibliografia existentă graţie cercetărilor şi scrierilor unor istorici locali de bună factură (Cezar Avram, Dinică Ciobotea, Ion Zarzără, Luchian C. Deaconu). Dacă lipsesc referirile concrete la anii apăsători, care au urmat, după divorţul la vârsta de 70 de ani, produs la 9 iulie 1924, după 30 de ani de căsnicie de Elena Lucia Fălcoianu, sub motivul părăsirii de domiciliu, ofensei grave, insulte şi violenţe, cum a reţinut instanţa, în schimb sunt prezentate succinte portrete ale fratelui autorului Ion N. Romanescu, considerat un erou al aerului şi… autorului, un medic care va cunoaşte detenţia politică (1950-1954), graţiat prin Decretul 242 din 1955, după care va deveni medic în comunele Greci şi Luncaviţa, din judeţul Tulcea, apoi din 1958, timp de 10 ani director şi medic primar al singurei noastre leprozerii, cea de la spitalul Tichileşti. Apicultor, cu cercetări notabile în domeniu, va prezenta în 1965 cu prilejiul Congresului Organizaţiei mondiale a apiculturii de la Bucureşti trei comunicări, favorabil primite de delegaţi, iar în 1970… va primi diploma de onoare „pentru îndelungată activitate, contribuţii deosebite şi merite excepţionale în promovarea apiculturii”. De altfel, sediul Apimondiei a fost, o vreme, la Bucureşti. Cartea mai inserează câteve intervenţii elevate ale senatorului de drept Nicolae P. Romanescu şi o corespondenţă între Regina Elisabeta şi Lucia Romanescu, precum şi una între Petre Pandrea şi Nicolae N. Romanescu. În premieră, autorul menţionează o vizită –despre care nu se avea cunoştinţă- a doamnei Yvonne de Gaulle în Parcul Romanescu (actuala denumire) fără a oferi alte detalii (mai 1968), ceea ce atestă că Nicolae P. Romanescu investea o pasiune fără seamăn în crearea unui oraş plin de verdeaţă, racordat spiritului marilor oraşe europene. Consiliat de arhitectul peisagist Edouard Redont se preocupă asiduu de materializarea unui plan de sistematizare, care prevedea asanarea bălţilor de la sud-est, devenite focare de malarie, conceperea unor bulevarde largi spre exterior, asfaltarea străzilor, iluminarea acestora, alimentarea cu apă potabilă, motiv pentru care trei medici străluciţi ai lumii, profesorii Emile Roux, Brouardelle şi Lancereaux au acordat Craiovei, în Comisiunea de Igienă a Expoziţiei Universale de la Paris, din 1900 „Medalia de aur”. Viziunea urbanistică, realmentea modernă pentru acele vremuri, tenacitatea lui Nicolae P. Romanescu, potrivnic jumătăţilor de măsură, au condus la mari reforme edilitare, care au adus Craiovei o faimă internaţională. Autorul lasă să se înţeleagă că pomenita „Medalie de aur” ar fi răsplătit nu doar transformarea grădinii Bibescu, într-un parc modern, comparabil cu alte creaţii de arhitectură peisageră din Europa, ci cum spuneam, o viziune urbanistică insolită pentru acei ani. Ceea ce este o premieră. Despre mama sa Lucia Romanescu, autorul enumeră o serie de activităţi civice, faptul că îl secondează pe soţul ei în anturajul intelectual al urbei, o cunoaşte bine pe Carmen Sylva, suportă greu răpunerea în luptă pe frontul aviaţiei franceze a celui mai mare dintre fii ei, Ion Romanescu, ca şi părăsirea somptuasei locuinţe despre strada Unirii (astăzi Centrul de ştiinţe sociale) pentru acoperirea unor cheltuieli. Lucia pierde de asemenea tot pământul (de la Sălcuţa, Lipovu de Sus) cu care fusese înzestrată chiar de soţul ei, primit la rândul lui prin moştenire maternă. Se spune că despărţirea de soţul ei a fost una dureroasă, şi prietenii intelectuali din Craiova au căutat să-i uşureze avatarul căsniciei. Se va retrage printre sătenii Lipovului de Sus, într-o foarte modestă căsuţă de paianţă şi moartea o surprinde la 13 aprilie 1947, la 79 de ani neprivegheată, fiindcă soţul ei decedase cu 16 ani în urmă. Luase cu ea la ţară, din întreaga arhivă personală doar dovezile de recunoştinţă pe care ţara i le-a acordat.