„Dacă acesta-i un om!”…

0
99

mondo-headerNotă

Reiau aici un articol publicat cu opt ani în urmă în toiul dezbaterii celebrului caz MAILAT, românul de etnie rromă care asasinase o femeie în împrejurimile Capitalei italiene.

În zarva, deseori dizgraţioasă, a unei campanii electorale confuze şi deja obosite, citesc, dintr-o publicaţie italiană, un lucid şi emoţionant articol scris de un savant, profesor de romanistică la Universitatea din Padova şi, nota bene, prestigios românist şi, ca atare, preşedintele Asociaţiei româniştilor din Italia. Lingvist de reputaţie internaţională, cărturar rafinat şi excepţional cunoscător al culturii româneşti căreia i-a consacrat admirabile lucrări, inclusiv despre nestemate ale creaţiei noastre populare, Lorenzo Renzi, căci despre d-sa e vorba, preia titlul celebrului roman al lui Primo Levi, Dacă acesta-i un om, consacrat experienţei liminare din lagărul de la Auschwitz unde autorul fusese deportat şi-l pune în cheia recentelor campanii anti-rom şi anti-româneşti din propria sa ţară.

Amintind că „rom”, în limba indo-europeană, înseamnă „om”, autorul articolului condamnă cu vehemenţă şi în egală măsură atât vânătoarea acestei etnii, semn al unei xenofobii periculoase, cât şi echivalarea romilor cu românii. El aminteşte că, sosiţi din India prin epoca medievală, spre Occident, romii s-au stabilit, spre exemplu, în Italia prin  secolul al XIV-lea, fiind căldărari şi fierari, apoi negustori de cai, păstrându-şi, până azi, în mai mare ori mai mică măsură, condiţia lor nomadă. Oriunde în Europa, nu doar în România, unde, totuşi, mare parte s-au integrat şi au devenit lăutari, unii de indiscutabilă valoare.

În privinţa episodului Mailat, profesorul Renzi aminteşte că acesta a acţionat de unul singur şi, deci, nimic nu justifică oprobriul întregii etnii şi, mai mult, că o ţigancă, din aceeaşi tabără, a fost cea care l-a denunţat poliţiei. Apoi, de ce romi şi nu ţigani? Întâi de toate, în Italia nu  există romi, ci …ţigani autohtoni, niciodată integraţi, ba chiar fără să li se fi recunoscut vreodată cetăţenia. Ţiganii sunt ţigani pretutindeni, iar pagini geniale despre condiţia lor particulară, nomadă înainte de toate, ne-au lăsat mari spirite printre care Garcia Lorca, Tolstoi şi românul Ion Budai-Deleanu. A condamna o etnie prin judecarea unor fapte individuale îi aminteşte lui Renzi un episod de după război când, în Elveţia, nişte judecători de minori, în faţa unor furturi comise de copii imigraţi din Italia, au ajuns să-i decreteze pe toţi italienii drept …hoţi.

Cât despre pericolul xenofobiei, se aminteşte, în context, tocmai „fobia” nazistă ce-a dus la uciderea, în crematoriu, a peste cinci sute de mii de ţigani. Cât despre pachetul legislativ pregătit deja de guvernul de dreapta de la Roma împotriva nu doar a ţiganilor, ci al imigranţilor „ilegali”, să menţionăm că lumea civilizată, la nivel de guverne şi de organisme internaţionale, e deja îngrijorată cu privire la consecinţele măsurilor ce vor fi luate şi, mai ales, cum vor fi aplicate.

Zilele trecute, mari cotidiane engleze şi americane nu s-au sfiit să atace fără menajamente noul guvern de la Roma acuzându-l de neo-fascism. Investigaţii independente recente au scos la iveală, spre exemplu, că, în regiunea Campania, lângă Napoli, actele de violenţă şi incendierea unor tabere de romi au fost dictate şi executate de Camorra, oribila organizaţie criminală de tristă faimă. Nu-i exclus că, refugiaţi, la rândul lor, pe coclaurile noastre, unii dintre urmăriţii internaţionali ai Camorrei să facă, pe-aici, afaceri murdare nu cu românii şi nici măcar cu romii oneşti, ci chiar cu cei pe care, din spiţa lui Mailat, îi vânează acum la ei acasă.

Nu m-aş fi oprit la acest subiect dacă, în hărmălaia nelipsită de un perfid gust al grotescului a companiei electorale de la noi, tema aceasta, cu gravitatea ei încă neasumată la dimensiunea meritată, a anti-românismului italian n-ar fi cu totul absentă. Legat de cea a siguranţei cetăţeanului de rând – cea care a adus la putere dreapta radicală în Italia –, anti-românismul tot mai accentuat e, totuşi, o chestiune de demnitate naţională. Dar cât mai valorează un astfel de concept în minţile tulburate ale unor politicieni căzuţi în patima puterii cu orice preţ şi îmbătaţi deja de o putere pe care, când n-o cerşesc, sunt dispuşi chiar şi s-o cumpere?