Habent sua fata libelli. Celebrul dicton latin îmi apare, în cazul isprăvilor literare ale d-nei Florentza Georgeta Marincu, nu doar un fel de memento cu valoare istorico-literară, ci şi o veritabilă cheie de lectură, de înţelegere şi de pariu exegetic. Întâi de toate, fiindcă, mai mult ca în alte numeroase, cunoscute ori nu, circumstanţe din vasta bibliotecă literară universală, în acest context marcat de o rară şi emblematică singularitate, destinul, al cărţilor, se transferă, până la fuziune, cu destinul creatorilor înşişi. Se conturează, astfel, o identitate într-o dublă şi semnificativă realitate organică şi osmotică, în care se şterge orice hotar dintre ficţiune şi realitate, dintre fantezia creativă şi faptele de hrisov istoriografic.
De peste două decenii, doamna Florentza Georgeta Marincu, o doamnă mai curând fragilă, cu un chip blând, iscoditor şi spuzind de inteligenţă şi de o curiozitate adolescentină, a început să încredinţeze hârtiei povestea propriei familii, a Marincilor: o familie de boieri olteni luminaţi şi cu harul dragostei de moşie şi de ţară.
A făcut-o cu tandreţea unui supravieţuitor norocos, cu talentul celui regăsit într-o continuitate de suflet şi de spirit, de sânge şi de iubire şi o tenacitate admirabilă ce i-a îngăduit să suspende timpul şi să-i amâne deznodământul.
Şi din acest travaliu urieşesc a ieşit această carte – Cioburi de istorie – în patru masive volume (2500 de pagini), ce se constituie într-o adevărată saga de familie refăcând, din intimitatea faptului biografic, istoria şi geografia din zona Calafatului. Efortul – uriaş, cum spuneam – trece, triumfal, în pagini de o tulburătoare frumuseţe, scrise cu har şi mai ales cu respect pentru adevăr, dar peste care adie boarea proaspătă a unei iubiri pentru străbuni şi pentru geografia în care aceştia s-au născut, au trăit, au plâns, au surâs şi s-au stins. Lăsând Pana să cadă pe hârtia nerăbdătoare, autoarea poate spune, cu şoapta brizei dunărene: non omniis moriar.
Când am cunoscut-o, pe la începutul anilor ’90, pe d-na Florentza Georgeta Marincu, la Calafat, în ambientul de o rară seducţie arhitectonică al Palatului ce poartă numele familiei d-sale ce l-a dăruit prin testament comunităţii de la Dunăre, n-am intuit decât într-o relativă măsură dimensiunea şi complexitatea unei personalităţi excepţionale. Aveam să mă întreb ceva mai târziu prin ce miracol s-a putut salva prin zodia plumburie a unei jumătăţi de veac de ingrată istorie. Şi, citindu-i ulterior cărţile, în care mobilul esenţial rămâne acela al mărturisii şi al depoziţiei, am avut revelaţia unui soi de supravieţuire mântuitoare. Propria biografiei a d-sale şi-a transformat-o într-un izvod şi suport al unor glorioase, dar şi tainice, deseori măsluite, ale Istoriei naţionale.
Astfel, lectura celor aproape 2500 de pagini adunate în cele patru volume sub titlul de o simplitate provocatoare Cioburi de istorie mi-a conturat semnificaţia unui fel de pro domo, un testament cu iz de cronică de familie, decantând, într-o succesiune de evenimente personale şi istorice, derulate prin acoladele unor biografii familiale.
Când însă, cu doar mai puţin de o lună în urmă, mi-a expediat la Craiova cele două, nu mai puţin masive, volume sub titlul, în aceeaşi notă de simplitate provocatoare, Cantacuzini şi Brâncoveni, mărturisesc că m-am confruntat cu un sentiment egal distribuit între o preţuire deja catalogată şi o perplexitate alimentată de o interogaţie aproape liminară: cum mai e oare posibil ca la o vârstă venerabilă, cineva să mai aibă tăria, curajul şi răbdarea unei astfel de isprăvi de factura unui pariu atât de grav.
Şi – m-am întrebat cu neliniştea crescută de condiţia tot mai precară a cetitului cerţilor, cum spunea cronicarul – dacă voi mai avea pacienţa, rezistenţa chiar, de a duce la capăt o lectură de o astfel de amplitudine. Unica garanţie, preventivă, rămânea comuniunea mea cu scrisul autoarei, egal şi parcimonios distribuit între veridicitatea faptului istoric şi supleţea, cu totul particulară, a unei stilistici organizate într-o orchestraţie demnă de supleţea unor grave cvartete muzicale.
În rest, abia pătruns în paginile tescuite cu grija dăltuitorilor în magma cuvântului, lectura devine o adevărată desfătare dublată de un interes instructiv provocat de întâmplări şi evenimente, de fapte şi de conflicte, toate smulse din labirintul Istoriei şi repuse într-un cod epic oscilând între trama unei saga şi timbrul unei epopei de descendenţă virgiliană.
Ceea ce m-a surprins întâi de toate în această carte-mărturie fluvială au fost, dincolo de succesiunea actelor verificabile istoriografic, două lucruri ce particularizează exemplar opera autoarei: sintaxa narativă pe cât de seducătoare pe atât de coerentă în întreg ansamblu şi varietatea lexicală, în care limba literară de-acum definitiv consacrată e susţinută, cu un tact de o ingeniozitate cu un asumat imbold provocator, de o zestre de termeni ieşiţi din uz, dar tocmai de aceea investiţi cu rolul de a conferi o nesperată autenticitate discursului.
De altfel, citind întâiul volum, începusem să-mi structurez un vocabular al limbii româneşti din veacul al XVII-lea, nu doar pentru o informare pe care o consideram aproape obligatorie, ci şi fiindcă, pierdute uneori irecuperabil, multe dintre acele cuvinte conservă şi azi nimbul unui cod lingvistic în chinul facerii şi de al cărui proces fusesem, în tinereţea mea, fascinat până la a-i atribui însemnătatea unei cercetări mai aplicate.
La sfârşitul lecturii – al cărei început a fost hărăzit să se localizeze la Olăneşti, în vecinătatea şi în farmecul toposurilor atât de intime Cantacuzinilor şi, mai ales, Brâncovenilor –, încă sub vraja acelei lumi istoricizate şi readuse la nouă viaţă, cărei familii de autori universali aş putea-o desemna pe Florentza Georgeta Marincu. Şi m-m gândit înainte de toate la polonezul Sienkiewicz, cu ale sale restituiri de figuri şi de epoci revolute, la finlandezul, faimos şi răscitit cu ficţiunile sale antic-orientale şi mediterane, la grecul Nikos Kazantzakis, nu pentru al său cunoscut şi insolit „Zorba”, ci pentru „istoriile” din epoci de confruntare otomano-elene. Dar şi l-a prinţul de Lanpedusa, cu „Ghepardul” său cu care se potrivesc mai mult masivele volume din „Cioburi de istorie”. Însă nicio apropiere nu rezistă până la capăt. Fiindcă, pe de o parte, există deosebiri imense în plan istoriografic, apoi fiindcă un autor, odată asumându-şi o identitate a sa, exclusiv a sa, şi în baza unui traiect biografic atestat la nivelul unui destin trăit, rămâne – şi aşa se cuvine – o singularitate. Irepetabilă. Ca şi istoria ori istoriile, fragmentate, în cioburi de reconstituit organic, cărora a decis să le confere ficţiunii concurând, în ton şi în detalii, realitatea însăşi.
***
FRAGMENTE DIN „CANTACUZINI ŞI BRÂNCOVENI”
Constantin Vodă Brâncoveanu petrecu după obicei Sfânta Maria, ziua naşterii sale şi a numelui doamnei, la Târgovişte, cu mare veselie şi strălucit ospăţ, într-al patrusprezecelea an al domniei. Coborî apoi la curţile sale strămoşeşti de la Brâncoveni, ca să vadă biserica ce-şi înălţase de iznoavă. Cu doi ani în urmă, astrucase în paracliserul ridicat de strămoşi, pe muma sa, doamna Stanca, alături de boiarul său, jupan Pană Brâncoveanul. Fiind vechi paraclisul şi strâmt, a poruncit Vodă să fie fărâmat şi să se ridice altul din temelie. Noua ctitorie i s-a arătat Brâncoveanului frumos zugrăvită, cu multe podoabe cioplite în piatră, în lemn şi poleieli din belşug. Aşa că, lăudă şi răsplăti osârdia ispravnicului Radu vel comisul Golescul, a pietrarilor Pesena, Levin şi a tuturor meşterilor câţi osteniseră acolo.
După ce îi hotărî târnoşenia şi praznicul în zilele următoare, îndemnă, urmat de boiari, spre case, ca să se dea odihnei. Străbătând curtea şi apropiindu-se i se părură din cale-afară de vârtoase şi scunde între turnurile de apărare, cu geamurile abia mijite spre lumină.
***
Constantin Brâncoveanu răspunzând unei întrebări privitoare la ce foloase ar fi avut de pe urma unor veşti primite de la cancelariile occidentale cărora le solicitase ajutorul în aventura sa anti-otomană, în termeni de o actualitate insidioasă: „Nu ştii cum e la noi? Popas la răscrucile lumii: unul vine, altul se duce! Îi omenim pe toţi după datina străbună, scoţându-ne până şi sufletul şi punându-li-l dinainte. Dar, fiecare îşi caută doar interesul în trecerea lui, şi câştigurile sale. Cât despre Englitera, nu avem ce aştepta: ţine partea turcului”.
