Cine nu-şi mai aduce aminte câtă zarvă s-a făcut, cu doi ani în urmă, la plecarea echipei patapieviciene de la conducerea Institutului Cultural Român. În coristica intrată în scenă ca la comandă (a unui dirijor pe cât de disimulat pe atât de acultural, acelaşi care, într-o istorică dezbatere electorală, nu reuşise să nimerească nici măcar numele corect al scriitorului pretins preferat), s-au semnat proteste, s-au făcut pronosticuri catastrofice despre destinul bietei noastre culturi, luate din hăţurile unei echipe ridicate la emblema mişcării junimiste.
M-am sustras atunci acelei zarve din două motive, ambele esenţiale şi de bun simţ: nu sunt un fan al Patapievici (o carte a sa subiect „dantologic” făcută cunoscută şi italienilor din raţiuni de o conivenţă lesne de înţeles n-avea, exceptând o speculaţie ieftină, nicio legătură cu spiritul operei marelui florentin), însă nu i-am negat ş nu o voi face niciodată nici valenţele unui eseist de succes. Da, de succes, în sensul cel mai exact al termenului în epoca marketingului cultural, cu toate atuurile dar şi cu toate hibele pe care le presupune şi pe care le exhibă cu nonşalanţă.
Nici măcar afacerile grosiere ce-au putut ieşi la iveală din „laboratoarele” iceriste în care se coceau evenimente şi se delegau simbrii nemeritate nu m-au interesat mai mult decât la limita unui dezgust minor.
De atunci, s-au scurs doi ani, mult mai dificili din punct de vedere financiar pentru Institut – o regretabilă şi vinovată eroare a actualilor guvernanţi, oricâte raţiuni „economice” ar invoca aceştia -, iar organismului a cărui menire esenţială este promovarea valorilor noastre culturale în lume nu doar că şi-a făcut treaba, dar a reuşit, într-un spirit de decenţă şi onestitate, fără eşapări egotiste şi fără „zurgălăi” de simbriaşi, să gândească, să antameze şi să finalizeze programe de amploare şi de rezonanţă. Nu s-a făcut, repet, zarvă – şi poate că nu este cel mai indicat lucru – însă mărturiile au existat şi există, de la Târgul e carte din Suedia şi de la cel de la Paris, până la Salonul de Carte care debutează chiar astăzi, la Torino, în Italia.
Am în faţă programul acestei prestigioase – printre cele mai titrate de pe Planetă – manifestări al cărei obiect central este Cartea, în forma sa tradiţională, gutenberghiană ca şi în cele mai recente, virtual-digitale şi care or mai fi. Ca unul care am fost, cu ani în urmă, un vizitator, nu tocmai accidental, al acestui eveniment, pot să confirm că suita de manifestări pe care ICR o susţine, de azi până luni, timp ce cinci zile, este una valoroasă, judicioasă, incitantă şi, mai presus de toate, aptă, în sine, să dea seamă despre dimensiunea culturii româneşti în liniile sale esenţiale. Şi perene.
Nu e vorba nici de… vedere şi de exhibiţionisme, de scurt-circuite cu iz eclatant, ci de lansări de lucrări remarcabile şi de întâlniri-dezbateri cu intelectuali valoroşi, consacraţi în trecut, apreciaţi în prezent, din Ţară şi din exil, în jurul cărora se vor aduna personalităţi italiene, traducători şi exegeţi ai operele lor şi ale valorilor culturii noastre.
Am sesizat, la primă evaluare, nu mai puţin de 18 manifestări în decursul celor cinci zile ale Salonului: o cifră impresionantă în sine, dacă socotim, la fel de evaluativ, densitatea prezenţei româneşti în articulaţia evenimentului. Nu vor lipsi, cum era firesc, emblemele noastre creatoare, cu Eliade (cu opere de autor dar mai ales cu exegeze, mereu noi şi incitante într-o cultură, cea italiană, în care e, probabil, tot atât de clasic ca şi în Franţa ori în România), nici Cioran, cu insolită şi incitantă carte-mărturie, alcătuită din scrisorile pe care gânditorul parizian i le trimitea lui Marin Mincu, pe timpul profesoratului acestuia la Florenţa), nici atipicul Benjamin Fondane, toate acestea în îngrijirea unui, de-acum, matur românist din Peninsulă, prieten al nostru, Giovanni Rotiroti, doctor al Universităţii bucureştene cu o admirabilă teză despre Dan Botta. Nici istoricii de calibrul lui Neagu Djuvara ori controversatul Lucian Boia nu vor lipsi, cu cărţi mai vechi ori mai noi recent introduse în circuitul public italian tot prin efortul ICR, dar nu lipsesc nici poeţi din generaţii mai recente, precum remarcabila Mariana Marin.
Şi, lucrul poate încă şi mai remarcabil, demn de un început de bun augur, este participarea unor voci scriitoriceşti italo-române, adică a unor tineri aclimatizaţi, prin destin, de Italia şi care au continuat şi continuă să scrie în limba lui Montale dar şi a lui Eminescu şi, îndeosebi, să traducă din literatura lor de baştină. Faptul că ei sunt, în astfel de momente, parte a actului cultural ca atare mi se pare demn de laudă, pentru ei, ca şi pentru cei de la ICR care îi capacitează şi-i valorifică.
