Despre revizuirea Constituţiei

Dezbaterea privind modificarea Constituţiei de la Academia Română, provocare interesantă a acesteia, a readus în atenţie, dacă mai era nevoie, asimetria punctelor de vedere aparţinând preşedintelui Traian Băsescu şi liderilor USL, cuplaţi la majoritatea parlamentară. Şi dacă preşedintele Traian Băsescu a reiterat, pentru a nu ştim câta oară, punctul său de vedere conform căruia modificarea Constituţiei trebuie să pornească de la referendumul din 2009 privind legislativul unicameral, cu 300 de parlamentari, orice altă variantă situându-i pe cei care o aplică „deasupra voinţei poporului”, Crin Antonescu, preşedintele Senatului, dar şi al Comisiei parlamentare pentru revizuirea Constituţiei, a evitat cu tact orice replică, opinând că tot ceea ce se va întreprinde se va face pentru cetăţeanul român al secolului XXI. O precizare: din 1866 până astăzi, românii au trăit sub opt Constituţii şi, timp de zece ani, fără nici o Constituţie (1940-1948 şi 1990-1991). În felul acesta, durata medie de viaţă a unei legi fundamentale a fost cam de 17,5 ani şi nu doar actuala Constituţie, prin longevitatea ei de numai 10 ani, nu se circumscrie mediei menţionate. Fiindcă am mai avut-o şi pe cea din 1948, revizuită în 1952. Cea mai durabilă Constituţie a fost cea din 1866, a „Monstruoasei coaliţii”. Dar şi Constituţia din 1965 a fost în vigoare timp de 23 de ani. S-a spus de către Traian Băsescu că „preşedinţia a lucrat cu specialişti din interior şi din afara instituţiei, a făcut ajustările necesare multor articole şi s-a adresat apoi cu proiectul Consiliului legislativ şi CCR. Proiectul de revizuire – n.r. – iniţiativă a Preşedinţiei – a fost apoi trimis Parlamentului, unde practic nu a fost atins”. Sigur că unele observaţii enunţate şi ieri de Traian Băsescu au părut rezonabile. Numărul actual al parlamentarilor, 588, este unul aberant. Cum s-a ajuns la acest efectiv este o discuţie care trebuie clarificată cât mai grabnic, prin modificarea legii electorale. Însă a crede că revizuirea Constituţiei se va face de către puterea constituantă aşa cum doreşte preşedintele ţării este hazardat. În primul rând că modificarea oricărei dispoziţii constituţionale, pentru a fi votată necesită o majoritate calificată de 2/3 din numărul membrilor fiecărei Camere. Din economia art.151 din Constituţia României rezultă că dezbaterea şi aprobarea legilor constituţionale se realizează într-o primă etapă în cadrul fiecărei Camere a Parlamentului, separat, în prezenţa unui cvorum semnificativ, mai mare decât cel necesar dezbaterii legilor organice sau ordinare. Dacă între cele două versiuni adoptate de fiecare Cameră a Parlamentului există diferenţe, divergenţa creată se soluţionează prin recurgere la procedura medierii. Revizuirea eşafodajului constituţional va avea multe consecinţe, şi în primul rând păstrarea sau renunţarea la bicameralism (improbabilă această din urmă opţiune) şi reforma organizării administrativ-teritoriale, ca să ne referim doar la aceste prevederi de substanţă. Fiindcă, de fapt, toate actele normative incidente, cum ar fi Legea administraţiei publice locale, Legea privind organizarea şi funcţionarea Instituţiei Prefectului, Statutul aleşilor locali, Legea finanţelor publice locale, şi ne oprim din enumerare, vor fi modificate. Opţiunea între structura bicamerală şi cea unicamerală, temă de confruntare între Palatul Cotroceni şi Parlament, a fost tranşată încă din 1990, când s-a făcut apel la tradiţia istorică, dar şi la alte argumente de natură constituţională.