Gică Mungiu, primarul comunei Ciupercenii Noi, una din frumoasele localităţi doljene, n-a uitat, înaintea sărbătorilor de iarnă, ca şi în anii trecuţi, mi se destăinuia, de persoanele mai necăjite din aşezarea pe care o administrează. Vreo 50 de persoane au fost ajutate, pe cât i-a stat în putinţă, în procurarea de lemne de foc, în valoare de circa 500 de lei, transportul acestora la domiciliu şi pachete cu diverse produse alimentare, distribuite cu sprijinul bisericii. Gică Mungiu nu e singurul primar al Doljului inimă largă, care a făcut asemenea gesturi de altruism, bunătate umană, omenie, ca să nu mai lungesc vorba. Într-un fel anume, Gică Mungiu e şi un politician despre care se spune înainte de orice că ar avea… un deficit de caracter. Care răbufneşte de fiecare dată când are ocazia să abuzeze. Orice generalizare de acest fel este riscantă. Un ales, fie el local, judeţean sau parlamentar, este şi un exemplu de conduită morală, pe cât se poate. Nu în toate privinţele, dar întotdeauna ar trebui să aibă ceva în fibra sa morală, o virtute, o neobişnuită bunătate faţă de cei neajutoraţi. Animat de omenie, se pune în slujba aproapelui său şi nu rabdă nedreptatea care se face asupra unor semeni de-ai săi. Cununa tuturor virtuţilor omeniei este credinţa în Cel de Sus. Se spune, cu precădere în lumea rurală, unde tradiţiile nu s-au stins, că omenia e mai scumpă ca avuţia. Când ţi-ai mâncat omenia, spune undeva părintele Dumitru Stăniloaie, trupul şi-a pierdut sufletul. Din păcate, şi asta îmi releva discuţia cu prietenul meu vechi, primarul Ciupercenilor Noi, bunătatea a ajuns o marfă rară. Gică Mungiu nu clama să devenim toţi surori de caritate sau predicatori ai pomenilor, ci exprima altceva: strădania de a nu face răul pe care poţi să îl faci cotidian. Pare puţin, dar, în lumea în care trăim şi la cum merg lucrurile, mulţi semeni de-ai noştri se preocupă, cât e ziua de lungă (acum, în ianuarie e mai scurtă), cu pescuitul de bube sau cu inventarierea lor, iar dacă pot face cel mai mic rău se grăbesc să-l facă. Toate gesturile de acest fel sunt preţuite mai mult decât bunătatea. Încât s-a şi decretat: nici o faptă bună nu rămâne nerăsplătită. Şi zâmbim complice la auzul ei. Se întâmplă ceva, de la o vreme, cu noi, fără să realizăm. Nu ştiu dacă am fost mai buni altă dată, dar ştiu cum suntem astăzi. Cunosc nu puţini oameni de mare ispravă, prin părţile locului, care au răzbit în ceea ce fac şi nu mai exemplific, dar şi ei trebuie puşi într-o lumină neclară, chiar nefastă, fiindcă hărnicia, determinarea, creativitatea de a face un lucru bun, de a avea sute de angajaţi, de a contribui la bugetele statului, sunt din plecare vinovate. Se găsesc la comandă netrebnici, cohorte de netrebnici, care să dea cu piatra. Şi dacă nu se mai citeşte se colecţionează suspiciuni de otrăviţi de umoare neagră, dispreţuitori ai exerciţiului discret al bunătăţii, de oameni răi. Fiindcă ne aflăm la început de an, n-ar fi deloc rău să ne mai gândim din când în când şi la testul de omenie, pe care trebuie să-l dăm fiecare, şi suntem capabili de asta, fără nici un efort. Nu am de tras concluzii. Unul zice hăis, altul zice cea. Oricât ne-am preţui, suntem mereu în căutarea noastră de sine şi de sens.
